Dor de Costache Ioanid (La centenarul naşterii 03 dec 1912-03 dec 2012)

S-a-nvăpăiat a cer cuvântul scris
Și poezia are alte haine
De când prin stânci, pe buze de abis,
Poetul, pe Horebul interzis,
Urca dezvăluind din ceață...taine.

A coborât apoi cu suflet plin
De dragoste, de foc, de duioșie,
Purtând în el și cerul opalin
Și luciul stâncilor, adamantin,
Și toate ni le-a pus în poezie.

Columbe de omăt luau apoi
Pe aripi tot nectarul din cuvinte
Şi tainic uguind , în zbor vioi,
Duceau al poeziilor şuvoi
Departe, mai departe de sorginte

Şi-am fost înfăşuraţi de-acest fluid
Ca de un vis, de-o tainică colindă,
Iar sufletele-atinse sorb avid
Din stihul cristalin de Ioanid
Cu dragoste cât poate să cuprindă.

Curg viu Scripturile din vers în vers
Şi toţi eroii-şi împlinesc destinul
Cuprinşi în acest liric univers,
Marcând ca borne drumul de neşters
Ce leagă pământescul cu divinul.

E-atât de bine-aici, în versul lui,
Atât de cald, de luminos, de-„acasă”
C-aş face invitaţie oricui
Dar când privesc în jur şi gazda nu-i,
Aşa un dor adânc de el m-apasă.

Dar ştiu că a plecat, suflet candid,
Ca să recite şi în veşnicie,
Şi până-l voi vedea, afirm solid:
Da, poezia este Ioanid
Iar Ioanid rămâne poezie!

Vulcan, 05 dec. 2012