Domnu-i Cel ce mă cunoaște

Cineva știe cum mie, să-mi aline-a mea durere,
Știe când să se coboare, când suspin eu în tăcere,
Chiar de tac, El îmi aude, inima ce-L strigă-n noapte,
Când încearcă s-o doboare, cel ce-i rău, cu-a sale șoapte.

Știe când să îi aducă, pace sufletului meu,
Mă ajută a mea cruce, să o duc, când mi-este greu,
Știe inima când plânge, chiar dacă-n necaz zâmbesc,
Toate despre mine știe, căci e Tatăl meu ceresc.

Este Cel care mă poartă, pe-al Său braț când se ridică,
Valurile tulburate, să-mi aducă mie frică,
Peste munții ce încearcă, să se pună-n fața mea,
Ca să îmi oprească pasul, să îmi facă calea grea.

Peste mări mă poartă Domnul, eu pe drum să nu mă-nec,
Peste văi întunecate, pe-al Său braț ușor eu trec,
Și mă duce să-mi arate, locul-n care mă așteaptă,
Cel care pe-această cale, pe-al Său braț mereu mă poartă.

El cunoaște ziua care, vine cu al ei necaz,
Se-ngrijește să nu-mi fie, în ea ud al meu obraz,
Lacrimile mi le șterge, cu a Sa iubire sfântă,
Mi-o arată-n orice clipă, cât este de dulce... blândă.

El cunoaște a mea stare, și povara ce m-apasă,
Este grea, dar niciodată s-o duc singur nu mă lasă,
Jos la poala crucii Sale-a mea povară grea o las,
Și-atunci Domnul lângă mine, El rămâne-n orice pas.

Îmi arată frumusețea, dimineții ce apare,
Îmi arată bunătatea, soarele când el răsare,
Îmi arat-a Sa iubire, când cu mine El rămâne,
Până-n seară, dar și-n noaptea, cu-ale ei splendori ce vine.

O... cât este de frumoasă, clipa-n care Cel divin,
Se coboară și mă duce, la izvorul care-i plin,
De putere, când pe cale mie-mi este-atât de greu,
Este plin de mângâiere, căci izvoru-i Domnul meu.

El e Cel ce mă cunoaște, mă iubește-așa cum sunt,
Pentru mine El coboară, ca să mustre orice vânt,
Îl voi lăuda întruna, și mereu îl voi slăvi,
Pe-al meu Domn, ce niciodată, El nu mă va părăsi.