Doamne Dumnezeul Tatăl

Doamne Dumnezeul Tatăl, sfinților ce-s veșnic vii,
Celor care azi așteaptă, răbdători Tu să revii,
Azi privește-nspre pământul, încercat de-o-ngrijorare,
Ce-l cutremură Isuse, teama lui e-atât de mare.

Tremură sub stropi din timpul, peste el ce a venit,
Mulți îl părăsesc Isuse, dar el tot nu e trezit,
Nu-nțelege că e vremea, un sfârșit care vestește,
Dar pământu-n încercare, Doamne... nu se pocăiește.

Stă în fața lui pierzarea, dar el este azi orbit,
Nu aude el nici glasul, astăzi care-i auzit,
De acei ce-n prigonire, către Tine ei pășesc,
Nu sunt mulți, puțini sunt Doamne, dar pe Tine te iubesc.

Scuturat este de vreme, e bătut de vânt mereu,
Nu-nțelege azi pământul, ce-i chemat de Dumnezeu,
Că-i sfârșitu-n tot ce astăzi, se întâmplă pe pământ,
Că e-un mare har chemarea, ce o face azi un sfânt.

Nu-nțelege... e chemarea, ultima ce poate fi,
Căci vestit-a fost o vreme-n care nu se v-auzi,
Nu-i departe... e aproape, ce vedem azi ne arată,
Că se împlinește totul, ce a fost vestit odată.

Și războaiele, și ciuma, ura dar și vrăjmașia,
Ne arată cât de-aproape, este astăzi veșnicia,
Dar pământul nu deschide, ochii ca să vad-acum,
Pentru vremea ce-i lăsată, Domnul cât este de bun.

Îi dă timp ca să-și întoarcă, fața către Dumnezeu,
Îi dă timp să se căiască, de tot ce-a făcut el rău,
Dar pământul tot se scaldă, în plăcere și păcat,
Nu-nțelege că e vremea, de-a se pocăi îndat.

Dar în mila nesfârșită, preaiubitul Domn preasfânt,
Îi dă șansă după șansă, căci iubește-acest pământ,
Îi mai lasă înc-o vreme, să se-ntoarcă el pe-un drum,
Care duce-n veșnicie, nu pe cel ce este-acum.