Dintr-o trudă ce-i sub soare

Dintr-o trudă ce-i sub soare, la ce oare-ar folosi,
Un neam trece, altul vine, truda unde va sfârși,
O deșertăciune mare-s, nefoloasele sudori,
Care curg fără-ncetare, făr-apus... fără de zori.

Nebunia lasă urme, care poate-ndepărtă,
Cei aleși ce-aleg mândria, ca să poarte haina sa,
Care-i mândră... sclipitoare, plină de deșertăciuni,
Orbii nu-i văd goliciunea, văd folosu-acestei lumi.

Pomenit e și-nțeleptul, și nebunu-i pomenit,
O deșertăciune-i slavă, omului nelegiuit,
Zilele sunt o durere, care sunt fără folos,
Cele care sunt plăcute, sunt acele cu Hristos.

Orice lucru El îl face, vremea este-n mâna Sa,
Nu-i o altă fericire, decât urma ce-o lăsa,
Căile ce sunt nebune, o deșertăciune sunt,
Care duc în rătăcire, sufletele pe pământ.

Multe asupriri sub soare, se-aduc celor obosiți,
Morții ce-au murit' nainte, ei sunt cei mai fericiți,
Veselie e lucrarea, ce-a facut-o Dumnezeu,
Celelalte sunt deșarte, sunt robia celui rău.

Mâna plină de odihnă, este harul cel de sus,
Decât pumnii plini de trudă, ce-s pe-un drum ce este-ascuns,
Este-ascuns el de lumina, care poate despărți,
Norii care se așează, peste cei ce vor muri.

Apăsații varsă lacrimi, cine-i poate mângâia,
Când mulțimea e deșartă, nu îi poate alina,
E sleită de putere, în deșertăciuni zăcând,
Este ea nesăturată, doar din roșcove mâncând.

Calea Domnului e plină, toate-s de folos pe ea,
Fără de vre-o rătăcire, căci este pe urma Sa,
Toate sunt cu bucurie, fără de desertaciuni,
Căci e calea către viață, nu e cale-acestei lumi.
Amin.