Dintr-o ramură-nălțată

Dintr-o ramură-nălțată,
Din grămada de pe ea,
Cea de frunze... dintr-o dată,
S-a desprins o frunză grea,
Grea de-atâta încercare,
De-a o rupe... spulbera,
Să nu fie înverzită,
Frunza ce în jos cădea.

S-a ținut atât de tare,
Să nu cadă ea în jos,
Pomul ce-l împodobise,
Îl vroia un pom frumos,
Ce-nverzea în orice vreme,
Și-n mânia ce venea,
Din văzduhul ce întruna,
Să o smulgă încerca.

Era una vestejită,
Ce o apăsa ușor,
Stropul greu ce se desprinse,
Din al suferinței nor,
Ce s-a așezat deasupra,
Pomului ce își dorea,
Să nu-i fie scuturată,
Frunza care înverzea.

Și de-o dată se pornise,
Peste el bătăi de vânt,
Cu furia celui care,
E stăpân doar în adânc,
Și-acea frunză vestejită,
Ce puteri n-a mai avut,
El a smuls-o din grămada,
Cea de frunze... și-a căzut.

Eu eram frunza purtată,
De-acel vânt, sub acel nor,
Mă ducea-n necunoscutul,
Plin de-al morții reci fior,
Eram eu fără de vlagă,
Eram eu fără putere,
De-a mă-npotrivi în lupta,
Ce îmi aducea durere.

Dar în clipa când mă-ntinse,
Pe-un nisip care ardea,
Frunza goală de putere,
Ce era ființa mea,
A simțit cum o atinse,
Un fior mai diferit,
Ce-mi spunea să-mi deschid ochii,
Ca să văd un răsărit.

Nu puteam c-a mea putere,
Era goală... m-a lăsat,
Nu puteam să-mi ridic ocii,
Din apusu-ntunecat,
Dar fiorul ce venise,
Lângă mine el s-a pus,
Și-am simțit cum mă ridică,
El de la pământ în sus.

Nu vedeam unde ma duce,
Dar atunci eu auzeam,
Cum de-o apă cristalină,
Repede m-apropiam,
Al ei susur îmi aduse,
O speranță ce-mi dădea,
Chiar de era ea mai mică,
O putere de-a vedea.

Am deschis încet eu ochii,
Și în fața mea era,
Un izvor de apă vie,
Dintr-o stâncă ce curgea,
Lângă el m-a pus fiorul,
Ca să beau din el puțin,
Era plin de apă dulce,
Nu era ca un venin.

Acea mână mă dusese,
Într-un loc și mai frumos,
Pe o ramură din pomul,
Ce sădit el de Hristos,
În pământ a fost odată,
Și era de neclintit,
Căci a lui scut era Domnul,
Ce pe mine m-a-nverzit.

De când El m-a pus pe creangă,
De nimic nu-mi este frică,
Chiar de sunt eu doar o frunză,
Fără de puteri și mică,
Am în jur eu o solie,
Care este îngerească,
Cu-o putere ce-i divină,
E puterea Lui cerească.