Dincolo de văzduh

Din mijlocul celor
ce au ochii pironiți
în cuvintele vieții,
Răzbate nădejdea
revederii-n vazduh.
O mare și vie nădejde
în cei dezlipiți de glie.
Dar totuși….
Un cuvânt mi se agăță de gând,
și nu mă lasă
să-nchid ochi pe ochi:
Ferice de cei blânzi,
căci ei vor moșteni pământul.
Să fie mai mult
decât o revedere în văzduh?
Mă uit în mine,
și trupul îmi strigă,
Că nu mai vrea
pe acest pământ de suferință,
El vrea la cer.
Dar apoi….
mi-aduc aminte
că nu eu sunt
stăpân peste istorie,
Și nu voia mea să se facă,
ci voia TA.
Mi-am amintit
că Tu vei împărăți
O mie de ani,
Ca să-nțelegem
ce am pierdut
atunci în Grădină.