Dincolo de norii negri

Dincolo de norii negri, dincolo de-acele stele,
Care noaptea-mi luminează, e iubirea vieții mele,
El îmi dă mereu speranță, că-ntr-o zi-l voi întâlni,
Sus... acolo unde viața, fără de sfârșit va fi.

Dincolo de toate grele, dincolo de suferință, stă de veghe-ntotdeauna, Cel ce mult a mea ființă,
O iubește, și-i aduce, bucurii ei zi de zi,
Căci ființa mea pe Domnul, nu-ncetează a-l slăvi.

Dincolo de munții care, înspre cer s-au înălțat,
Doi ochi blânzi înspre-a mea viață, ei mereu s-au îndreptat,
Ei sunt ochii cei de Tată, grijulii ce sunt mereu,
Căci nu m-au lăsat o clipă, când mi-a fost mie mai greu.

Mă conduc în miez de noapte, dar și-n miez de zi atunci,
Drumul ce mă duce-acasă, trece el și printre stânci,
Ochii blânzi ei niciodată, singur n-au lăsat să fiu,
Mi-au fost Mamă, mi-au fost Tată, Prieten sfânt și în pustiu.

Dincolo de mare-albastră, așteptat sunt eu la mal,
De Acel ce-mi duce barca, înspre el prin orice val,
Oricât marea-ar fi de rece, chiar de-ar fi ea tulburată,
Ochii blânzi... de sus... din ceruri, nu mă părăsesc vre-o dată.

Nu clipesc măcar o clipă, nu se-nchid măcar o dată,
Ochii blânzi ce stau întruna, vegheatori ei după toate,
Chiar de-n fața mea azi multe, se ridică... să opresc,
Nu pot căci de sus spre mine, doi ochi blânzi mereu privesc.

Mă păzesc de-orice furtună, mă păzesc de-orice necaz,
Și blândețea lor îmi șterge, lacrima de pe obraz,
Ei sunt dincolo de toate, stau de veghe ei mereu,
Vre-o odihnă n-au... căci ochii, ei sunt ochi de Dumnezeu.