Din slava divină

Din slava divină, din ceruri prea-nalte, din Țara luminii venea pe pământ,
Un Sfânt ce în urmă lăsa-ntreaga slavă, și îngeri în cor îi lăsa El cântând,
Să verse pe-o piatră doar lacrimi amare, să bea-ntreg paharul ce-n față stătea,
Ca eu să am viață la capăt de cale, și tu când sfârșești calea vieții ce-i grea.

Călca pe un drum plin de pietre tăioase, curgeau stropi de sânge străpuns El fiind,
De spinii purtați când o cruce în spate, ducea pe Gogota pământul iubind,
Răbda plin de milă și-acea bunătate, ce toți pe o cruce-am văzut când murea,
Ca eu să am parte în cer de-o vecie, și tu să ai parte la capăt de ea.

Venea ca să rabde calvarul durerii, să fie-n dureri pe un lemn el bătut,
De-acele ciocane ce-ntruna în cuie, băteau fără milă, dar El a tăcut,
Tăcea și răbda chiar și pietrele care, loveau trupul Său când urca dealul greu,
Răbda prigonire să ai libertatea, să zbori către ceruri, să zbor azi și eu.

Din locul cu soare ce n-are-asfințitul, venea pentru noi un mai mare-Mpărat,
Să bea suferință pe drumul durerii, să ducă o cruce El nevinovat,
Să dea mântuire, s-aducă iertare, prin jertfa adusă pe cruce murind,
Să-nchidă adâncul ce-a vrut să înghită, ființele care robeau un pământ.

Venea plin de pace, venea plin de milă, El doar bucurii aducea pentru noi,
Cu arme divine în luptele grele, să fim de putere noi plini în nevoi,
La El nici-o clipă El nu se gândise, pe noi ne-a iubit când o jertf-a adus,
Să fim noi aleșii cu-acea moștenire, ce este în ceruri... în locul de sus.