Din pietrele ce-au aruncat

Din pietrele ce-au aruncat, clădit-am trepte multe,
Și clipele de suferinți, au devenit tăcute,
Tăcerea-n ele-am învățat, frumos să-mi fie drumul,
Căci lângă mine-n încercări, rămas a fost doar Unul.

Din vorbele ce m-au lovit, mi-am construit o cale,
Ce duce către infinit, chiar plină de-i de jale,
Lumina cerului de sus, îmi este mângâiere,
Nu sunt răpus de oameni răi, ce-n vene au doar fiere.

Din bicele ce mă loveau, un fir de legătură,
Mi-am făurit să mă unesc, cu cerul... gol de ură,
Căci dragostea îmi este scut, să nu simt cât de mare-i,
O rană de sub biciul greu, acel ce milă n-are.

Din tot aici ce-am suferit, făcut-a-mi o comoară,
În cerul sfânt o voi purta, ea îmi va fi coroană,
Batjocora ce-am suferit, prin viața grea, pustie,
Ea bucurie îmi va fi, acolo-n veșnicie.

Chiar dacă plânsul mi-e amar, îl voi cânta odată,
Cu îngerii în cer slăvind, lucrare-adevărată,
Un imn de glorii el va fi, o-ntreagă veșnicie,
Un dulce, chiar de-i azi amar, va fi doar veselie.

Din toate câte-am cunoscut, am învățat cărarea,
Cu drag am dus o cruce grea, privind mereu doar zarea,
M-a întărit aprinsul dor, m-a întărit Iubirea,
Când cei din jur mi-au dăruit, fățarnic prigonirea.
Amin