Din izvorul pocăinței

Din izvorul pocăinței,
Mai puțini astăzi se-adapă,
Căci din el nu izvorăște,
Calea ce-i puțin mai lată.

Din el curge suferință,
Pentru cei ce-s prigoniți,
De la el se-adapă-ntruna,
Cei ce sunt batjocoriți.

Din izvorul mântuirii,
Astăzi beau acei creștini,
Care nu sunt ei de sine,
Nici de eu vre-o dată plini.

Din el cei ce-s mari și mândri,
Nici-un strop nu vor să bea,
Căci adevărata cale,
Nu-i ușoară... este grea.

Din izvorul ce revarsă,
Un urcuș ce e mai greu,
Bea numai acela care,
Este fiu de Dumnezeu.

Bea acel care o cruce,
Duce fără a opri,
Nu bea cel care cârtește,
Și în noapte și în zi.

Izvorăște în pustie,
Dar pustiul e știut,
Doar de cel ce stă la cruce,
Așteptând umil... tăcut.

Nu se-adapă omul care,
Strânge pe acest pământ,
Bogății... că să-și hrănească,
Firea sa... dar și-al său gând.

Nesecat este și astăzi,
Dar de mulți nu e dorit,
Cel din el ce se adapa,
Pe pământ e chinuit,
Însă știe ca la capăt,
Cu Isus în veci va fi,
Unde niciodat nu seacă,
Dragostea ce va domni.

Cel care aici îi știe,
Gustul apei... ca un plâns,
Va purta în cer cununa,
Niciodat nu va fi-nvins.

Căci izvorul pocăinței,
Naște pentru veșnicii,
Sfinții ce vor fi cu Domnul,
Plini de pace... bucurii.
Amin