Din harfa unei fără seamăn

Din harfa unei fără seamăn
Iubiri aprinse pe pămînt,
Am vrut cum am știut, Isuse
Mai cald și mai frumos să-Ți cînt.

În orice viers am pus o parte
Din inima ce le-a purtat,
În fiecare slovă-mi arde
Un strop din duhu-înflăcărat.

Am vrut a dragostei văpaie
Din Jertfa Golgotei s-o iau
Și miilor de inimi stinse
Puternic foc ceresc să dau.

Să văd cum arde-ntreb pămîntul,
Înalt și larg și fericit,
În focul dragostei de Tine,
Isus, Mîntuitor Iubit!...

Dar cînt sînt trist că nici cîntarea,
Ca tot ce-am spus și ce-am făcut,
N-a fost nici naltă, nici fierbinte,
Nici fericită cum am vrut.

Azi vin plîngînd că Magdalena
Cînd vasul scump și l-a sfărmat,
Ca nimenea din el, pe urmă,
Să nu mai fie-nmiresmat.

Și-mi sparg, Isuse Dulce, harfa
Cu care-am vrut aici să-Ți cînt,
Ca nimănuia, după Tine,
Să nu-i mai cînte pe pămînt,

Rugîndu-Te, măcar în ceruri
Să faci să pot cînta așa
Cum toată viața mea din lume
Am vrut, dar n-am putut cînta!