DIN COPILĂRIE

Mieii zburdă prin câmpie.
Liberi sunt de mama lor.
Dar ce har, ce bucurie!
Mama-i cheamă la izvor.

Zboară cârd de rândunele
Prin grădină, prin zăvoi.
Zboară gândul meu cu ele.
Vara caldă e în noi.

Vitele ies la păşune.
Urcă soarele pe cer.
Pe colinele străbune
Urc şi eu ca pasager.

Când eram copil, ţin minte,
Mai mergeam cu fraţii mei.
Cât era ziua fierbinte
Fraţii mă ţineau cu ei.

Uneori în zile rele
De furtuni lovit am fost.
Ud eram până la piele
Căutând un adăpost.

A trecut copilăria
Ca un vis ce-a fost frumos.
I-am păstrat doar bucuria
De-a fi tânăr credincios.

Am avut cu noi o taină
Şi-am păstrat-o cu respect.
Era a credinţei haină
În Stăpânul cel perfect.

Ne-au fost credincioşi părinţii
Şi cu lacrimi ne-au crescut
Ca s-avem model pe sfinţii
Ce trăiră în trecut.

Ei ne-au pus în mână Cartea
Cu lumina lui Isus
Ca s-avem în ceruri partea
Vieţii fără de apus.

Au fost Gheorghe şi Valuţă,
Şi Costică fraţii mei
Care m-au crescut cu grijă
În toţi anii-aceia grei.

Am avut surori pe-Aneta
Ca o mamă după sfat.
Dar şi Lidia, Maria,
Ce multe m-au învăţat.

Viaţa a trecut grăbită.
Nu mai suntem azi copii.
Dar o şoaptă ne invită
Lângă ţărmul apei vii.

Este vocea cea duioasă,
Blândă-a Mirelui ceresc
Care ne tot cheamă-acasă
Lângă cei ce ne iubesc.