Dimineaţa creaţiunii

DIMINEAŢA CREAŢIUNII

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Cel ce-a fost de la-nceput,
E şi-acum şi-n veci va fi.
Dumnezeul nevăzut
Care ne-a creat din lut
Ca să fim ai Lui copii.

Ca să locuim în zarea
Care încă nu era.
În adânc, în depărtarea
Care-i denumit "pierzarea"
Mâine, pentru lumea rea.

Înaintea creaţiunii
Pulbere era pământul.
Dar puterea-nţelepciunii
I-a dat forma lui, -minune-
Meşterul era Cuvântul.

Din pustiuri de Sahara
Domnul a creat palate.
Roca cea sedimentată,
Munţi de-o frumuseţe rară
Ca o veşnică cetate.

Domnul cu a Lui frânghie
I-a dat lumii dimensiune.
Aşezându-l pe vecie
În adâncuri, ca să fie
O splendoare, o minune.

Cântărindu-i greutatea
Forţa dimensiunii sale,
Ca să-i dea stabilitatea
Să-şi păstreze gravitatea
Legilor universale.

I-a dat scutece albastre
De când s-a născut viteaz.
Printre nori şi printre astre
Purtând chipurile noastre
Prin durere şi necaz.

Aşa s-a născut străbunul
În imensul coloseu,
Pornind toate de la Unul,
De la Cel ce e Stăpânul,
Creatorul, DUMNEZEU.

De la microcristalina
S-a format întreaga glie.
Căci întâi a fost lumina
Apoi se formase tina,
Marea noastră bucurie.

Aşa s-a format colosul
Apă, pulbere, scântei,
Ca să-i tragem noi folosul,
Şi dulceaţa, şi mirosul,
Pentru buni şi pentru răi.

Căci zidarul era vântul,
Îngeri - slujitori de foc,
Poruncindu-le Cuvântul
Să ridice sus pământul
Sus, cu norii la un loc.

Terra noastră inelară
Dintre Venus şi Mercur,
Cu mişcare circulară
Forţa revoluţionară
Care-l poartă împrejur.

Dimineaţa creaţiunii
Era un spectacol sfânt,
Când izvoarele minunii
Râurile-nţelepciunii
Străluceau pe-un nou pământ.

Când luceferii din zare
Toţi strigau de bucurie
"Dumnezeul nostru mare
A creat pământ şi soare
Şi măreaţa galaxie."

Toţi cu harfe triumfale
Fiii Tatălui Preasfânt,
Cântau imnul Slavei Sale
Aleluia, Osanale!
Şi în cer şi pe pământ.

Atunci fiul dimineţii
Îşi primise stăpânirea
De la Dumnezeul vieţii
În grădina frumuseţii
Să-şi întindă cârmuirea.

Peste vânturile firii
Care suflă, care bat,
Pe pământul omenirii
Heruvimul ocrotirii
Devenise împărat.

Căci pământul nostru mare
Avea încă şase fraţi
Luminaţi de-acelaşi scare
Şi conduşi cu mână tare
De conducători ciudaţi.

Care s-au unit la sfatul
Celui mai viclean şi rău,
Săvârşind cu toţi păcatul
Când şi-au despărţit regatul
Îngeri fără Dumnezeu.

Atunci s-a născut dorinţa
Tot mai mare, tot mai sus,
Să-şi înalte locuinţa
Unde-şi are reşedinţa
Tatăl şi Domnul Isus.

Atunci Mihail cel tare
Prin război l-a biruit.
Pe balaurul cel mare
Dornic după înălţare,
Dornic după infinit.

Atunci lumea fericită
Ce-i slujea lui Dumnezeu
După prima conduită,
În păcat a fost trântită
Prin căderea celui rău.

Atunci s-a produs dezastrul.
Atunci marea-ntunecime
A stins luna, a stins astrul,
Iar pământul cel sihastru
A căzut în adâncime.

Bezna şi-a întins mantia
Peste-o lume de mormânt.
Întunericul, pustia,
A şters toată bucuria
Fericitului pământ.

Peste apele uitării
Era noapte, noapte plină,
Toţi luminătorii zării
Pe cărările pierzării
Au rămas fără lumină.

Mii de duhuri răsculate
Aruncate-n întuneric,
În adânc stăteau legate
Ca să fie aruncate
În infernul luciferic.

În aceeaşi chinuire
Stăteau prinşii de război,
Duhuri de aceeaşi fire
Aşteptau o izbăvire
Cum am aşteptat şi noi.

Atunci Domnul din iubire
A făcut din nou lumină,
Rezidind întreaga fire
Cu aceeaşi strălucire
Şi aceeaşi slavă plină.

Fiii lui Adam să crească
Pe pământ în lung şi-n lat,
Şi mereu să se-nmulţească
Şi pe Domnul să-l slujească
Lăudându-L neîncetat.

Zori de zi de slavă plină,
Ramuri pline de pudoare,
Ce frumos e în grădină!
O pereche fără vină,
Sta în plină sărbătoare.

Ce frumos curgea izvorul
Râul din grădina ceea!
Ca să bea moştenitorul
Până când ispititorul
Amăgise-ntâi femeia.

Şi din nou veni furtuna
Nimicirea lumii vechi,
Patruzeci de zile-ntr-una,
Ploaia nimici cununa
Acelei dintâi perechi.

Dar din nou în zarea lină
Curcubeul străluceşte.
Noi speranţe de lumină
Pentru a mulţimii vină,
Unul singur se jertfeşte.

Unul singur dezrobeşte
Pe acei încătuşaţi.
Domnul care ne iubeşte
Pe Satan îl nimiceşte
Pe el, şi pe-ai lui argaţi.

Duhurile-ncoronate
Luciferiene feţe,
Din cer au fost aruncate
Şi de slavă dezbrăcate
Stăpânirile măreţe.

Să cunoască îngâmfaţii
Că Stăpân e Tatăl Sfânt,
Nu rebelii, răsculaţii,
Ci surorile şi fraţii
Vor domni pe-un Nou Pământ.

Ei sunt cei ce poartă ura
Şi războiul din văzduh,
Contra lor ne dă Scriptura
Sabia şi armătura
Ca să-i biruim în Duh.

După cele şase zile
Domnul termină lucrarea
Cartea cu şapte sigile,
E la ultimele file
E aproape răzbunarea.

Când tăiaţi vor fi copacii
A pământului pădure
Şi bogaţii şi săracii
Care s-au unit cu dracii
Să înşele, să înjure.

Şi va arde veşnic iazul
Călărimea lor cea multă.
Şi voinicul şi viteazul
Care-au răspândit necazul,
Şi durere, şi insultă.

Printr-o mare tunătură
Cerul se va face sul,
Şi va arde tol ce-i zgură
Cum arată în Scriptură
Răii au trăit destul.

Atunci Dreapta Judecată
Îşi va pronunţa sentinţa.
Dumnezeu, cerescul Tată
Va da tuturor răsplată
Gloria sau suferinţa.

Cartea vieţii va decide
Locul fiecărui ins,
Când ISUS o va deschide
Cu-ale Sale mâini solide
Mâinile care-au învins.

Atunci toţi biruitorii
Vor purta cununi pe frunte
Credincioşii, luptătorii.
Toţi vor străluci ca zorii
Lângă Domnul sus pe munte.

Căci va fi o altă zare
Şi-un pământ cu totul nou,
Neamuri multe şi popoare
Vor trăi în sărbătoare
Lăudând pe Dumnezeu.

Moarte nu va fi, nici urmă
De dureri sau tânguire
Căci durerile se curmă
Va fi un Pastor şi-o turmă
În deplină fericire.

Iar în partea stângă răii
Aruncaţi vor fi în groapă.
În durerile văpăii
Toţi murdarii, toţi călăii
Fără nici un strop de apă..

Au dispreţuit credinţa,
L-au hulit pe Dumnezeu,
De aceea uşurinţa
I-a-ngropat în suferinţa
Chinuirii celui rău.

Iată ziua, iată ceasul,
Iată Domnul sus pe nor,
Iată se aude pasul,
În curând suna-va glasul,
Glasul Său triumfător.

Spune oare, eşti tu gata?
Gata de întâmpinare.
Iată vine judecata,
Vine Domnul cu răsplata
Iată vine ziua mare.

AMIN