Dialog

Vântule nebun, lasă-mi frații-n pace!
Suflă prin pustiu, du-te-n depărtări,
Căci de-i vei lovi, ei tot nu vor zace,
Vor înmiresma zarea cu cântări;

Ei nu-și vor opri pasul către glorii,
Nu vor renunța la speranță, nu!
Poți lovi, dar ei, ei așteaptă zorii,
Când vei amuți, vântule, și tu.

Vânt ce-aduci necaz, nu vărsa urgíe
Adunată-n van dintr-un vechi pahar,
Căci de vei sufla unde-i bucurie,
Rugăciune, crez, vei sufla-n zadar.

Frații mei pe brânci vor lupta cu tine,
Dar visând mereu, fără remușcări,
Vor iubi iertând, spulberând prin bine
Răul ce-l aduci, vânt de întristări.

Vântule, să taci când El poruncește,
Pleacă-ți fruntea ta cu miros de iad,
Căci ei singuri nu-s, Cel ce-n veci iubește
Îi va ridica chiar și-atunci când cad;

Ei gonesc prin mări despicate-n două,
Ei nu tac, rostesc viață și prin grai,
Ei plâng, dar și râd, duc o viață nouă,
Ei călătoresc pe un drum de rai.

Vântule nebun, nebunia-ți toată
Poate intimida, dar nicicând un fiu,
Fiul are scop, fiul are Tată,
Poți chiar să-l ucizi, dar rămâne viu!