Destin românesc

Îmi iau permisiunea de-a fi trist,
Când zâmbetu-i desert de complezenţă,
Căci nu mă mulţumesc doar să exist,
Ci vreau să-i dau trăirii consistenţă.

Şi hohotul apăsului din piept
Se-adapă din izvoare de durere,
Căci neamul meu, strivit azi pe nedrept,
Trăieşte-o ruşinoasă-ngenunchere.

Legat la ochi, momit cu acadea,
Trădat acum de cei ce-i sunt „mai marii”,
S-a despuiat de tot ce mai avea
Şi-şi duce existenţa... ”pe avarii”.

Ne sfâşiem aici în ţară toţi,
Şi-i împroşcăm pe cei plecaţi de-acasă,
Dar îi primim cu plecăciuni pe hoţi,
Şi-aceştia ne iau pâinea de pe masă!

Ridică-te, române, din genunchi
Şi pleacă-ţi-i, mai bine, la altare,
Şi-n calde rugăciuni, strânse-n mănunchi,
Să-L chemi pe Dumnezeul tău cel tare!

Reia-ţi statutul de popor creştin,
Şi-apoi, ducând lumină din Lumină,
Să scrii cu Dumnezeu un nou destin,
Căci naţia doar Lui I se închină!

Amin
Neunkirchen, 30 mai 2019