Deșteptare

Deșteptare

Eram la locul meu de strajă,
Când de departe am zărit,
Un nor ce-ntuneca văzduhul,
Și tot se-apropia grăbit!

Am stat să văd de se abate,
Din calea înspre al meu turn,
Dar mi-am dat seama că în grabă,
Nu este timp ca să amân!

Și am strigat atunci deodată,
La toți ce nu se așteptau,
Că se apropie furtuna,
Și nu e timp de amânat!

Degrabă, adăpost să caute,
Căci norul este-ntunecos,
Și viscolul ce îl străbate,
Zdrobește-n cale tot ce-i stă!

Strigat-am tare, deșteptare!
S-audă toți că-i un semnal,
Ce nu permite amânare,
Ci adăpost a căuta!

Dar vai, că mulți n-au luat aminte,
Și când furtuna s-a-ntețit,
Și-a început să sufle vântul,
Cu rupte crengi au fost loviți!

Și-anevoios luptau s-ajungă,
În adăpost, dar în zadar…
Furtuna le stătea în cale,
Și nu puteau înainta!

Priveam din turn cu disperare,
Căci nu puteam nimic să fac,
Furtuna lovea tot mai tare,
Și cei răniți nu mai puteau!

Strigau acum în neputință,
Cerând să vină ajutor,
Dar vântul șuiera prea tare,
Acoperea tot glasul lor!

Cei ce-ascultaseră semnalul,
Stăteau în adăpost, feriți,
Dar o neliniște-i cuprinse
Pentru acei ce nu-s sosiți!

Și încercau a da semnale,
Spre adăpost a-i îndruma,
Pe cei ce se aflau afară,
Ca să îi poată ajuta!

Cu greu ajunseră chiar unii,
Dar starea lor erea chiar grea,
Și cu răbdare și credință,
Pe toți pe rând îi ajuta!

Dar cei mai mulți rămas-afară
Și s-au pierdut în lupta grea,
De a răzbate cu furtuna,
Și vântul ce o întețea!

Și-atunci privit-am cu tristețe
La toţi răpușii de pe drum,
Ce auziseră strigarea,
Dar importanță nu-i dădu!

Dar prea târziu era acuma,
Furtuna grea i-a doborât,
Fatală le-a fost neascultarea,
Cu viața lor ei au plătit!

Puțini au fost dintre aceia
Ce au zărit câte-un semnal
Și cu durere și-anevoie,
În adăpost au mai intrat!

Dar pentru ei a fost salvare,
Căci au luptat din răsputeri,
S-apuce ultima chemare,
Ce-i anunță în disperare:

Isus e singura salvare,
Acum cât încă e chemare,
Lăsați a voastră-ngrijorare,
Pășiți pe calea către cer!

Amin!
A. M.