Despărțirea

Grea e astăzi despărțirea,
O durere ai lăsat,
Gura n-o poate descrie,
Arde-n suflet necurmat.

Plânge casa-n miez de seară,
Fără glasul tău cel blând,
Iar privirea ta senină
Nemișcată stă în gând.

Dorul greu ne stă pe umeri,
Ca un munte apăsat,
Căci plecarea ta e crudă,
Prea adânc ne-a-ndurerat.

Dar în cer, printre lumină,
Poate pace ai aflat,
Iar în inimile noastre,
Vei trăi neîncetat.

Zilele se scurg amare,
Fără rost și fără glas,
Parcă timpul însuși plânge
De când tace al tău glas.

Orice colț păstrează urma,
Pașilor ce nu mai vin,
Și ne doare orice clipă,
Când spre locul tău privim.

Nopțile sunt pustiite,
Somnul fuge speriat,
Iar suspinul din tăcere,
Crește tot mai apăsat.

Ne lipsește alinarea,
Chipului tău luminos,
Și ne frânge iar tăcerea,
Cu ecoul dureros.

Însă dorul nu te pierde,
Nici iubirea ce-ai lăsat,
Căci în fiecare rană,
Tu trăiești adevărat.

Ne apasă greu durerea,
Ca un zid de netrecut,
Fiindcă viața fără tine,
Are cerul abătut.

Plâng și florile-n grădină,
Parcă totul s-a schimbat,
Decând ființa ta iubită,
Tace... și s-a-ndepărtat.

Lacrimile cad în șoaptă,
După fratele iubit,
Dureroasă-i amintirea,
Chipului tău strălucit.

Parcă inima se stinge-n,
Fiecare răsuflarea,
Când simțim că niciodată,
Nu vei fi cu noi pe cale.

Greu ne este fără tine,
Greu va fi mereu de-acum,
Căci ai luat în cer cu tine,
O lumină de pe drum.

Dar nădejdea nu se stinge,
Chiar de ochii au oftat,
Căci credința ne șoptește,
Veșnicia ai aflat.

Și-o veni o zi senină,
Fără lacrimi și suspin,
Când ne vom privi în față,
În a Domnului cămin.

Pân-atunci păstrăm iubirea,
Ca pe-un dar Dumnezeiesc,
Fiindcă sufletele bune,
Veșnicia moștenesc.

Iar când drumul vieții noastre,
Se va stinge rând pe rând,
Ne vom regăsi cu tine,
În eternul cer ce-i sfânt.
Amin
( În memoria lui Petri Barbu)