Deşertaciunea bogăţiei

De multe ori noi ne uităm
În jur, şi vrem doar să vedem :
« Cât de bogat e-al meu vecin
Şi cum să fac pasul să-l ţin ?

Să nu mă las nici eu mai jos,
Să trag în jug şi mai vârtos,
Să nu ajung de râsul lumii,
Să am şi eu averi…ca unii. »

Aşa e omul, doar pământ,
Şi toate lucrurile-i par că sunt
De-o importanţă colosală,
Muncind din zori şi până-n seară.

El doar la averi mereu gândeşte,
Şi-ntrega viaţă-şi prăpădeşte,
Gonind într-una după vânt,
După averi ce pier curând.

Uitând de toţi, uitând de toate,
Ajunge tocmai pân-la moarte.
Şi chiar in clipa despărţirii,
Se uită el la roada firii.

Se uită-n jur la tot ce-a strâns…
Şi simte că-l îneacă-un plâns…
O, Doamne ce de-agoniseală…
Pământ si case…osteneală…

Acum pe când s-ar bucura,
De tot ce-a strâns prin munca sa,
Iată că trebuie să plece,
Pustiu, golaş şi…rece.

De tot ce-a strâns, s-or bucura…alţii,
Copiii,prietenii sau fraţii…
Poate în chefuri s-a vărsa,
Tot ce a strâns cu truda sa.

Poate că, lucrurile asudate,
Sunt acum prea demodate,
Şi-ajung zvârlite la gunoi,
Să-ngroaşe straturi de noroi.
…
Ce rost au toate pe pământ,
Când totu-i goană după vânt ?
Ce rost au toate pentru noi,
De-i soare, vânt, senin sau ploi ?

În lume când păşim,
Suntem doar trup şi suflet,
Iar din lume când ieşim,
Suntem la fel cum noi venim.

Dar trupul meu tărână este,
Doar sufletul îmi dăinuieşte.
Dacă îl las cum a venit,
Cu toată, averea ce-am trudit,
Pierdut este pe veci.

Dar de trudesc după Cuvânt, spre slava Domnului,
Şi-n trup şi-n suflet îmi găsesc trudirea sfântului,
Atunci cu toate au un rost, şi fericit eu sunt,
Că pot trăi cu Domnul meu, şi pe pământ, şi-n cerul sfânt.