Defaimarea

Un pacat cum este-acesta rabufnind în defaimare,
Da puternic în relatii stricând buna informare...
Chiar si unii credinciosi ce nu stau de veghe-n post,
Vor putea usor sa cada în vorbirea fara rost.

Defaimarea dupa sine va atrage neplaceri,
Reusind sa lase-n urma multe lacrimi si dureri.
Ea pateaza ca noroiul aruncat pe un perete,
Ce imprima urme negre de-ntristari si de regrete.

Când tu ai un frate bun si pe care îl iubesti,
N-o sa poti de dragul lui catre altii sa-l bârfesti.
Este sigur, ca pe omul despre care-ndrugi de rau,
Îl detesti, el nefiindu-ti îndeajuns pe placul tau.

Când si cu emfaz-afirmi ca-L slujesti si pe Cristos,
Iar pe-un frate de credinta nu-l vorbesti prietenos,
Nu esti temator de Domnul si cu inima curata,
Haina-ti zdrentaroasa-a firii e pe tine îmbracata.

Defaimarea-n adunare strica bunele relatii,
Fiindca ea pe unde trece învrajbeste strasnic fratii.
Boala aceasta-i sustinuta de-o enzima protectoare,
Fiind cel ce te asculta cu-ntrebari ajutatoare

Daca tu iubesti pe Domnul si pe sora de credinta,
Vei putea si când greseste s-o “divulgi” cu-ngaduinta.
Când un frate, ori coleg, sau sa zicem un vecin,
Te vorbeste, tu sa-l ierti, dovedind ca esti crestin.

Noua, Domnul, ne-a dat harul despre Sine sa “bârfim”,
Ce-a facut El pentru noi tuturor sa povestim.
Si asa, cu mici, cu mari într-o dulce “defaimare”,
S-anuntam c-avem chemare pentru Marea Sarbatoarere.
Amin