De vorbă cu mine

La etajul minții mele, e lumină-n miez de noapte,
Multe gânduri mă frământă și imi spun toate în șoapte:
Hai, trezește-te și scrie, nu mai sta să lenevești,
Noi avem de spus prea multe, hai, e vremea să vorbești!

Și sub îndrumarea sfântă, a Celui ce mă trezii
M-am rugat să-mi deie minte, ca să nu scriu erezii,
Și în așternutul moale, am decis să-mi iau caietul,
Să schițez, să șterg cu guma, ca să-mi fac rapid portretul!

Mă nemulțumește multe, starea sufletului meu,
Deși știu că în adâncuri, zace-n mine-un minereu.
Însă partea cea mai proastă, e că deși-s conștientă
Eu rămân săracă-n duhul, într-o stare incipientă

Mă întreb și mă consult, cu, amintirile din minte,
Și în toate văd cum eu, am tot plâns cu jurăminte,
Că voi fi, că voi lupta, să nu stau în nepăsare,
Dar constat că n-am puterea sa pornesc în deplasare!

Ce-mi lipsește de nu ies din mocirla lipicioasă,
Dacă eu doresc să se zbor, de ce sunt neputincioasă?
Aripile stau sleite, parcă fără nicio vlagă,
Toată starea-mi sufletească, e ca baba șontoroagă!

Simt în mine o revoltă, un protest, un foc aprins,
Fiindcă chiar nu îmi convine starea care. ma cuprins!
Vreau să strig, să simt putere, ruga să străpungă cerul,
Ca din el să vină Domnul, să îmi scoată minereul!

Nu-i de-ajuns ca doar o data, să m-aplec în rugăciune
Iar apoi o zi întreagă să zac ca o mortăciune!
Vreau să îndesesc altare, să-mi adun în jur lăstarii,
Ca din ei să scoată Domnul, oameni drepți ca și stejarii!

Vreau Duh Sfânt să-mi umple viața și celulele-mi uscate,
Să mă pot-nalța din valea cu cărări întunecate!
Și să simt puterea care v-a cutremura pământul
Când rostesc cu îndrăzneală și din inima Cuvântul!

Chem pe Domnul cu credință, și nu vreau să mai cârtesc,
De trecut și slăbiciune, nici nu vreau să-mi amintesc.
Mă unesc cu cine-i gata să își ratignească firea,
Și-mpreună pân' la capăt să ne ducem mântuirea!