De nu-i târziu

De nu-i târziu

De nu-i târziu, mai lasă-mi Doamne,
Să vad un licar viu al slavei Tale,
Cum străluceşte în adâncul meu de om,
Să ard în flăcări pe sfintele-Ţi altare,
Iar scrumul stins, foc sfânt să ia din nou.

Spre cer să mă înalţ ca o săgeată,
Cum val, de val e-mpins s-atingă ţărmul,
Cu Tine deodată din inima descătuşată,
Să zbor pe-aripa-Ţi şi să se moaie lutul,
Să nu rămâi în vasu-mi închis pe dinăuntru.

Să ştie lumea toată că-n vasul meu cu flori,
Mi-ai înmulţit iubirea cu Harul cel de preţ,
Mi-ai strecurat lumină şi scaldă de culori,
Şi-o harfă ruginită, ascunsă într-un colţ,
Tresaltă-n bucurie, ca apa de izvor!

Toate-au crescut şi sparg acuma vasul,
Afară ca să iasă precum spre slăvi ţâşneşte,
Un porumbel ce-n cuşcă un timp a fost ţinut,
Deşi cu-aripe frânte de-al neputinţei cleşte,
El zborul său rotat spre ceruri n-a pierdut.

Din foi de psalmi mi-e cântul învechit,
Ce-a rupt hotarul contemplării mute,
Iar gândul meu e porumbelul nevăzut,
Ce zboară-n rugăciuni, înaltul îl străbate
Şi mai smerit revine în vasul cel de lut…

Fii milostiv cu mine, ce folosesc cuvinte
Şi-adun pe-aripa înţelesului mărgăritare,
Lumina a rămas din focul vremii ce-i trecută,
Şi-un licăr viu din slava Ta tresare,
Într-un creştin ce-avuse …o inima rănită.


17.05.2009