De nu ai fi lumina, ce-aprinde-n noapte stele

De nu ai fi lumina, ce-aprinde-n noapte stele,
Mi-ar sta în faț-o vreme, spălată-n clipe grele,
De nu ai fi fiorul, de dragoste fierbinte,
O inimă doar seacă... aș fi... fără cuvinte.

De nu ai fi o floare, pe spini mi-ar fi azi pasul,
În răni însângerate, mi-ar fi Isus popasul,
De nu te-aș ști pe Tine, aș fi acel pierdut,
Sub umbre ridicate, într-un necunoscut.

De nu mi-ai fi odihnă, aș obosi sub soare,
Nu aș vedea sfârșitul, ce are-o alergare,
De nu mi-ar fi cuvântul, tărie-n vreme grea,
M-aș pierde jos în vale, să ies nu aș putea.

De nu mi-ai fi izvorul, de apă cristalină,
Aș fi setosul care, el prin pustiu suspină,
O frunză ce-i uscată, de n-ai fi Tu... aș fi,
Căci doar pe a Ta mână, eu pot a înverzi.

La umbra cea de aripi, să stau aș vrea mereu,
Să mă cuprinzi... dorința, o am Isuse eu,
Cât e de minunată, această clipă-n doi,
Sunt trist fără de Tine, cu Tine... sunt vioi.

De n-ai fi înflorirea, de flori în primăvară,
Aș fi mereu sub clipa, ce-o are doar o seară,
Cu vântul care bate, doar rece cu-ntristări,
Cu visele ce zboară, doar înspre primăveri.

De-ai fi o amintire, să fii nu aș dori,
Căci dintre noi iubirea, o Doamne n-ar mai fi,
De-ai fi izvor de ape, ce-l are un pământ,
Aș plânge căci Isuse, acei de-aici doar plang.

De n-ai fi a mea ziuă, aș fi pierdut în noapte,
Zdrobit de umbre care, sunt pline doar de șoapte,
Mi-ar fi mult mai departe, un răsărit de soare,
În care infinitul... își are-a lui splendoare.

Dar Tu nu-mi lași privirea, să plângă niciodată,
Orfan îmi e pământul, dar Tu îmi ești un Tată,
Și n-ai lăsat să-mi fie, spre ceruri zborul greu,
Ai fost doar lângă mine, cu Tine să fiu eu.

Ți-ai revărsat mireasma, plăcut mirositoare,
Ai devenit răcoarea, ce curge din izvoare,
Ce izvorăsc în mijloc, de-al vieții greu pustiu,
În care să fiu singur, Tu n-ai lăsat să fiu.
Amin