De n-ar fi harul Tău ceresc

De n-ar fi harul Tău ceresc, m-aș pierde într-o clipă,
În viață n-aș avea un sens, ar fi doar o risipă,
Nici dragoste nu aș avea, de-aș fi singur pe cale,
Nici vre-o ieșire n-aș vedea, când m-aș afla în vale.

De n-ai fi Tu pe drumul meu, aș fi înspre pieire,
Nu aș simți fiorul sfânt, ce-i o dumnezeire,
M-aș îndrepta spre văi adânci, în care moartea zace,
În care fericire nu-i, nici picurul de pace.

De n-ar fi harul Tău ceresc, aș fi în prăbușire,
Spre locul care este sec, e gol și de iubire,
Pe căi străine aș păși, pe drumul vieții mele,
De n-ar fi harul Tău divin, aș sta în clipe grele.

De n-ai fi Tu din zori de zi, și ziua mi-ar fi noapte,
Aș fi condus spre loc pustiu, chiar de străine șoapte,
Aș fi mereu fără puteri, căci doar Tu ești putere,
Și cine-i fără Duhul Tău, se stinge-n moarte... piere.

De n-ar fi harul Tău divin, m-ar otrăvi păgânii,
Ce vor să fiu rupt în bucăți, cum își doresc doar câinii,
De n-ai fi călăuza mea, m-aș rătăci-n suspine,
Departe ce-s de locul viu, din slavile divine.

De n-ai fi Tu cu min' mereu, aș fi-n singurătate,
Căci cei ce m-au înconjurat, sunt toți așa departe,
Dar eu pe Tine doar te am, ce har și bucurie,
Să-mi dai din Duhul Tău cel sfânt, mereu Isus și mie.

De n-ar fi harul Tău acum, în vremi de strâmtorare,
Aș fi setosul care bea, din apele murdare,
Aș fi ca gheața în zăduf, de n-ar fi-a Ta iubire,
De mâini murdare care sunt, împins spre nimicire.

Dar eu pe Tine-n viața mea, te am mereu aproape,
Te simt din zorii cei de zi, și-n mijlocul de noapte,
Eu știu că nu mă părăsești, că ești mereu cu mine,
Mă-ncred doar în cuvântul sfânt, ce e lăsat de Tine.