De n-ai fi Tu…

De n-ai fi Tu... nimic nu mi-ar aduce
În suflet bucuria de-a trăi,
De n-ai fi Tu... şi jertfa de pe cruce,
Pierdut aş fi de cer și veşnicii.

De n-ai fi Tu... nimic n-ar fi în stare
Să mă înveţe cum e "a iubi",
De n-ai fi Tu... aş fi o arătare,
Un om pierdut în gânduri cenuşii.

De n-ai fi Tu... chiar soarele afară
De-ar încălzi pământul friguros,
În suflet mi-ar fi iarnă grea, polară,
Iar gândul mi-ar fi rece, neguros.

De n-ai fi Tu... chiar prieteni mulţi să fie
Amabili, veseli, veşnic grijulii...
Eu tot n-aş şti ce-nseamnă bucurie
Şi ce valoare are a trăi.

De n-ai fi Tu... chiar de-ar ploua o vară
Pe un pământ uscat şi însetat,
În suflet aş tânji ca o Sahară
Să simt un strop din Harul minunat.

Dar Tu eşti viu, şi dai valoare vieţii,
Şi o trăiesc din plin, fiin’că exişti.
Tu eşti prezent în zorii dimineţii,
Cu-a Ta iubire sufletul îmi mişti.

Prin Tine viaţa mi-e mereu bogată
Şi șters pe veci mi-e chinul sufletesc,
O, Doamne, umple-mi astăzi viața toată.
Mai mult, mai viu, să pot să Te iubesc.

(Poezie scrisă în 2004, revizuită în noiembrie 2024)