De n-ai fi fost

De n-ai fi fost Tu alinarea, ce-o simt atunci cand eu suspin,
O Doamne gustul vieții mele, el ar fi fost doar un pelin.

Un gust amar... dar alinarea, adusă ce-i de mâna Ta,
E gustul dulce ce-ndulcește, amărăciunea-n viața mea.

De n-ai fi fost Tu vindecare, și astăzi Doamne-aș fi răcnit,
Căci rănile ce-au fost Isuse, azi ele s-ar fi adâncit

Ele-ar fi fost mai mari... și gura, în mari dureri ar fi-amuțit,
Dar Doamne-n mila Ta... Tu rana, ai vindecat-o Domn iubit.

De n-ai fi fost a mea salvare, mă scufundam într-un adânc,
În care pietrele Isuse, au guri ce-ntruna strigă... plâng.

În care bezna e lumină, dar Doamne Tu te-ai îndurat,
Să stau întins pe-acele pietre, în bunătate... n-ai lăsat.

De n-ai fi fost a mea lumină, eu aș fi fost un rătăcit,
Un orb de-o lume-așa murdară, cu-al ei păcat mereu hrănit.

Dar Tu a mele pleoape Doamne, le-ai uns cu tină ca să văd,
Un drum spre ceruri care duce, nu cel ce duce-n-spre prăpăd.

De n-ai fi fost Tu mângâiere, aș fi un plâns din zori în zori,
Dar plânsetului mângâiere, i-ai dat... că-n el mereu cobori.

Cobori cu milă, bunătate, eu nu știu ce aș fi făcut,
De nu te-aș fi-ntâlnit pe Tine, de eu nu te-aș fi cunoscut.

De n-ai fi fost, eu Doamne astăzi, eram spre moarte îndreptat,
Dar Tu ești viu, și peste mine, un har divin ai revărsat.

Ca să te simt mereu aproape, prezența Ta să-mi fie ea,
Un scut, putere și credința, prin care pot a-nainta.