De n-ai fi

De nai fi... aș fi o piatra, care-i fără de suflare,
Ce vre-o dată nu plutește, stă doar pe adânc de mare.

Ce-i mereu înconjurată, de al nopții reci fiori,
Aș fi piatra sfărâmată, ce e goală de valori.

De n-ai fi... aș fi Isuse, adierea cea de vânt,
Care nu-și găsește locul-n niciu-un loc pe-acest pământ.

Între el și cer întruna, eu numai aș fluiera,
Fără nici-un rost... căci rostul, este doar în mâna Ta.

De n-ai fi... aș fi o floare, care-i fără de miros,
Ce-i mereu doar ofilită, fără de al ei frumos.

Și sub lună... și sub soare, doar uscată eu aș fi,
Căci Isuse... fără Tine, n-aș putea eu înflori.

De n-ai fi aș fi eu stropul, cel de ploaie ce-i căzut,
Pe o mare uscăciune, înghițit... doar cu trecut,

Aș fi ca un val de mare, ce sfârșește în adânc,
Aș fi fără de speranță, zi de zi ca cei ce plâng.

Aș fi bulgărul de soare, el de raze ce-i topit,
Fără grai... fără putere, aș fi Doamne un nimic.

Fără-un nume de la Tine, fară Țara cea de sus,
Căci acei fără de Tine, ei doar pier sfinte Isus.

Nu aș fi un fiu de Rege, cum sunt astăzi pe pământ,
Nu aș fi moștenitorul, locului prea-nalt și sfânt.

Însă-n bunatatea-ți mare, Doamne Tu m-ai ridicat,
Mi-ai dat viață și iubire, veșnicia-n dar mi-ai dat.