De mi-aș putea striga iubirea

De mi-aș putea striga iubirea, sub al ei strigăt ar cădea, acele vârfuri înălțate, a munților din calea mea,
Căci focul ei e-atât de mare, nici apele putere n-au, să stingă ele-a mea iubire, căci eu sub har ceresc doar stau.

De mi-aș putea cânta durerea, un cânt mai tare el ar fi, căci uneori e-atât de mare, îmi face și din noapte zi,
Ar auzi-o chiar și cerul, de aș putea ca să o cânt, dar ar fi unul plin de jale, în alergare pe pământ.

De mi-aș putea striga dorința, eu aș striga neîncetat, și dorul după veșnicie, care mă arde necurmat,
Dar uneori o apăsare, ea îmi închide gura mea, ca să nu pot cânta cântarea, care mă poate vindeca.

Dar știu ca Unul care toate, cu mâna Sa doar le-a creat, ascultă și a mea tăcere, El este Domnul Împărat,
E Cel ce inima îmi știe, care-o suspin în ceasul greu, tăcerea mea este-o cântare, căci vreau să-i cânt... să-i cânt mereu.

El este Regele iubirii, oricât mi-ar fi calea de grea, e Cel care a mea cântare, o ține la inima Sa,
El mângâie a mea ființă, îndurerată ce-i în cânt, ca să înaintez fără oprire, cu dor aprins de locul sfânt.
Amin