De m-ar duce-un strop de ploaie, lângă Dumnezeul meu

De m-ar duce-un strop de ploaie, lângă Dumnezeul meu,
Eu aș aștepta să vină, ploaia-n viața mea mereu.

Oricât ea ar fi de rece, toți stropii îi voi răbda,
Căci acel care-i mai mare, mă va duce-n slava Sa.

De m-ar duce și furtuna, în vârtejul ei mai sus,
Aș chema-o-ntotdeauna, să mă ducă la Isus.

De-i așa... aș vrea să vină, una care-i cea mai mare,
Ca să mă înalț spre ceruri, să-L ating pe al meu soare.

De mar duce-o adiere, de un vânt în visul meu,
L-aș striga pe cel mai rece, oricât mi-ar fi azi de greu.

L-aș ruga ca să mă treacă, chear prin norul cel mai gros,
Căci eu știu... că după norul, ce e gros... e-al meu Hristos.

Dacă la capăt de vale, e-nceput de infinit,
Vreau ca să cunosc azi valea-n care timpul e umbrit.

Și-n a ei adâncitură, de-aș vedea lumina Lui,
Vreau în care-i mai adâncă, să-i dau slavă Domnului.

Pe oriunde eu aș trece, de-aș avea acel sfârșit,
Ce-mi doresc... îi spun Lui astăzi... du-mă Domnul meu iubit.

Căci eu vreau s-ajung la Tine, orice aș întâmpina,
Dă-mi azi din a Ta putere, în toate să pot răbda.