De ce tu ești în deznădejde

De ce ți-e astăzi deznădejdea, în fața ochilor mereu,
Când știi că după toate grele, ești așteptat de Dumnezeu.

De ce te clatini când pe stâncă, de mâna Lui ai fost zidit,
Și-n orice vreme întâlnită, vre-o dată nu te-a părăsit.

De ce ți-e inima-ntristată, din zorii zilei ce-o primești,
Putere-ți dă Isus întruna, de ce pe cale obosești.

De ce speranța lași în urmă, să meargă las-o-n fața ta,
Ea ușile îți va deschide, ca tu să poți înainta.

De ce privire-apleci în vale, când ești strigat mereu de sus,
De ce ți-e pasul mai agale, când ești de mână cu Isus.

De ce ești gârbov sub povară, când dusă-i doar de Dumnezeu,
De ce te-așezi în îndoială, dând vina că e timpul greu.

De ce clipești... nu stai de veghe, când timpul este pe sfârșit,
Doar vezi că azi ce se-mplinește, este ce-odată s-a vestit.

De ce încetinești pe cale, când vremuri se grăbesc pe drum,
Când este-aproape începutul, tu obosești adese-acum.

Nu-i timp de nici-o poposire, aproape este Dumnezeu,
Ridică-te... grăbește pasul, și nu privi la ce e greu.

Căci vine Cel ce se aude, ascultă-L și nu înceta,
Să urci azi treptele spre locul, care sfârșit nu va avea.

Fii treaz mereu și doar de veghe, ca El atunci când va veni,
Să te gasească-n a Sa voie, în noapte sau poate în zi.