De ce te amăgești în lumea goală

De ce te amăgești în lumea goală,
De viață și de-a cerului valori,
În care bate vântul și aduce,
A morții reci creștine el fiori.

De ce te-ascunzi în umbra de păcate,
Când Domnul e Stăpân pe-acest pământ,
El toate știe, chiar și ascunzișul,
Ce tu-l adăpostești mereu în gând.

De ce fugi azi adesea de-ncercare,
Și ieși din adăpostul ce ți-a dat,
Acel ce-a pregătit și o ieșire,
Din încercare tu să ieși îndat.

De ce ți-apleci mereu astăzi privirea,
De sus strigat ești tu de Dumnezeu,
Să nu ascunzi suspinul, El îl știe,
Să-ți vină-n ajutor poate mereu.

El poate să te scoată la lumină,
De ce în deznădejde ești căzut,
Doar știi că numai El ți-a dat putere,
Atunci când tu puteri, n-ai mai avut.

Doar Domnul poate stinge și cuptorul,
Din care vrei să fugi înspre păcat,
În valea Dura cei trei în tăcere,
Într-un cuptor aprins crezând au stat.

Crezând ca Daniel cândva... odată,
Cu leiii răi în groapă când stătea,
Ca și femeia cea feniciană,
Ce doar fărâmituri ea își dorea.

Crezând ca și fetița fără nume,
Ce roab-a fost ea dusă la palat,
Ca Iov în cea mai mare încercare,
Când el pe Domnul nu l-a blestemat.

Tu astazi fii ca ei tare-n credință,
Statornic pe cărare fii mereu,
Rămâi un credincios până la moarte,
Ca și Ștefan... un rob lui Dumnezeu.

Rămâi un far aprins chiar în furtună,
În valuri în picioare să rămâi,
În toate fii ca Domnul tu creștine,
În focu-aprins al dragostei dintâi.
Amin(diana)