De ce mai demult pe-o cruce

De ce mai demult pe-o cruce, în nedreaptă judecată,
Pe un lemn stătea un Rege, cu o față-nsângerată,
Mâinile-i erau în cuie, pironite-n crucea grea,
Ce a dus-o fără vină, vina era-a mea... și-a ta.

De ce mai demult pe-o cale, răbda hule-un Împărat,
De ce a tăcut când pietre, înspre El s-au aruncat,
De ce El tăcea sub biciul, răni pe spate ce-i lăsau,
Căci eu știu, a mele fapte rănile i le lăsau.

Și-ale tale i-au smuls barba, a fost mare-a Lui durere,
Și în rugăciunea care, a gustat gustul de fiere,
De ce i-a iubit pe-aceia, ce mereu l-au prigonit,
Ba mai mult, în chinul morții, pentru ei a mijlocit.

De ce a plătit cu viață, ca să fiu eu azi iertat,
Dar și pentru tine Domnul, a plătit să fii salvat,
Răstignit fără de milă, înapoi nu a privit,
Ca s-abandoneze lupta, a luptat pân-la sfârșit.

De ce a lăsat în urmă cerul dar și slava Sa,
Fiu de om ca să devină, și să lupte lupta grea,
Când în ceruri mii de îngeri, îi cântau neâncetat,
El a hotărât să fie, prigonit, hulit, scuipat.

De ce străzile-aurite-n cer atunci le-a părăsit,
Ca pe pietrele tăioase El să calce biciuit,
Dar purtându-mă pe mine și pe tine-n gândul Său,
Ca să fim salvați noi astăzi, de mânia celui rău.

La această întrebare, e-un răspuns... este iubire,
Ne-a iubit fără de margini, Cel împins spre răstignire,
Din iubire-a răbdat biciul, spatele ce i-au brăzdat,
Și durerea cea de pietre, înspre El ce-au aruncat.

A tăcut tot din iubire, când era mereu hulit,
Doar iubind trecea prin vremea, când era El prigonit,
Când se auzeau ciocane, ce pe cruce-l răstigneau,
El iubea... și doar spre ceruri, ochii Lui mereu priveau.

Azi prin tot ce ne vorbește, vrea să spună Dumnezeu,
Că ar vrea s-avem iubire, oricât drumu-ar fi de greu,
Să iubim în orice vreme, cum mereu El ne-a iubit,
Chiar de-i vremea de pe urmă, astăzi care a venit.

Să lăsăm vrea vrăjmașia, ura care o purtăm,
Pe-nălțimile mândriei nu ar vrea ca să urcăm,
O iubire-adevărată este jos, e printre frați,
Este lacrima vărsată pentru cei ce sunt legați.

Este vindecarea celui, care este în necaz,
Este alinarea celui, ce-i cu lacrimi pe obraz,
Nu e bârfa... dezbinarea, dragostea e unitate,
Ea unește-ntruna frații, nu îi ține mai departe.

Dragostea nu este vorba, ce aduce o durere,
Dragostea-i mereu doar blândă, ea aduce mângâiere,
Azi ne cheamă cu iubire noi din ea să ne hrănim,
Cu puterea cea divină, ca mereu doar să iubim.