De ce-i așa Isuse?...

Duminică... zi scumpă... eu meditez din zori,
Privesc cerul albastru, senin, fără de nori;
Și-atâtea păsărele înalță triluri mii
Spre bolta însorită, spre Cel din veșnicii.
E zi de sărbătoare, unii sărbătoresc
Dar alții mulți în lacrimi cu-amar se tânguiesc. .
Și simt cu frații-n Domnul, cu toți cei încercați
Că-n El toți suntem una și-n El toți suntem frați;
Văzând atâtea lacrimi și boli și întristări,
În mine iau ființă atâtea întrebări:
De ce-i așa Isuse? ... De ce atâția plâng? . .
De ce chiar azi Isuse sunt inimi ce se frâng? . .
De ce sunt mulți pe paturi și mulți abandonați? . .
De ce rămân în urmă atâți nemângâiați? . .
De ce e suferință în loc de bucurii? . .
De ce sunt mii de lacrimi printre ai Tăi copii? . .
De ce apasă boala ca greul unei stânci
Lăsând apoi în urmă grele dureri, adânci? ...
De ce-i așa Isuse? Cât va mai fi așa? . .
Când va veni Răpirea? Cât timp va mai dura? . .
Cât va mai fi vrăjmașul hain Secerător? . .
Cât va mai pune vrajbă chiar și-n al Tău popor? ...
Cât va mai sta închisă bolta în depărtări? . .
Când, când va fi chemarea plecării spre-alte zări?
Isuse, Soare veșnic, coboară-Te pe nori
Să-Ți chemi Mireasa-n ceruri pe raze de cântări! . .
Și-atunci să înțelegem tot ce n-am înțeles
Zburăm spre cer cu tine, trecând prin Univers.
Iar când vom fi la poarta de slavă, sus în cer,
Fă să uităm de-a-pururi de lacrimi și dureri...
Și-n loc de suferință să fie doar cântări,
Pace și armonie, până în larg de zări!
Să fie bucurie, cerești reîntâlniri
Cu toți cei dragi ce astăzi sunt sus în fericiri!