De ce doare?

De ce doare?

Ai promis că nu mă lași,
Dar totuși Te văd plecând.
Te-ai săturat deja de mine,
De nu-Ți mai pasă dacă plâng?

Știu că n-am trăit frumos,
Că haina nu mi-a fost curată,
Știu că Te-am urât, Hristos,
Că de păcat am fost purtată.

Știu cât am greșit, Părinte,
Și n-am pretenția să mă ierți.
Tot ce vreau azi de la Tine
E să știu: mă mai iubești?

Dacă da, unde e mâna
Ce-ai promis mereu întinsă,
Ca din gropi să mă salveze,
În lanț de foc să nu fiu prinsă?

Când îmi înalț seară de seară,
Glasul obosit în rugă,
Nu te rog atunci pe Tine,
Tristeții să nu-i mai fiu slugă?

Nu vorbesc cu Tine, Tată,
Când așa Te rog de apăsat,
Să intervii cumva odată,
Căci ceața-n jur mi s-a lăsat?

Nu ridic eu către Tine
Mâini în tremur, ochii plânși,
Rugându-Te ca să faci bine,
Stropii ce mi-au fost distruși?

Stropi puțini de bucurie,
Într-un amar ocean de patimi,
Cu puțină euforie,
Construind din mii de lacrimi,

O barcă, măcar temporar,
Să nu mă scufund de tot,
Să n-ajung acolo iar,
Unde nu mă văd deloc,

Dintre durere și amar,
Singură pe atâtea ape,
Negăsind un strop de har
Să mă ducă mai departe.

Disperată când înalț
Șoapte de Tine știute,
Rostind timid cu al meu glas,
Rugăciuni târziu în noapte,

Nu vorbesc, Doamne, cu Tine?
Nu pe Tine atât Te chem,
Căci mi se topesc în mine,
Osele de când tot gem,

Din dorință de salvare,
O rază de lumină caldă
Și o lungă îmbrățișare,
Cum n-am mai primit vreodată?

Nu Tu ești Acela care
Primește zilnic pe-nserat,
Durerile-mi scrise pe-o foaie,
Jurnal cu lacrimi presărat?

Dacă nu ești Tu, atunci?
Cine mă ascultă noaptea?
Eu cumva mă rog la draci?
Ăsta mi-a fost drumul, gata?

Sau, mai e o variantă,
Împărțind de la-nceput,
Răspunsul acesta-n două...
De Tin' iubită nu mai sunt?

Ăsta a fost tot fiorul
Din dragostea de Dumnezeu,
Ce-ai promis pentru poporul,
Ce Te caută mereu?

Iubirea Ta nu mai pătrunde,
Într-un dens și-amarnic zid,
Ce se ridică spre zdrobire,
Lăsând între noi nimic?

N-ai jurat cândva Tu, Tată,
Că nu mă vei părăsi?
Că nu vei lăsa Tu vreodată,
Singuri pe ai Tăi copii?

Atunci unde e iubirea
Și-ajutorul așteptat?
Știu că mare-mi este firea,
Că eu nu Te-am meritat,

Dar parcă-n Biblie spune,
Că nu voi primi raiu-n dar,
Bazat pe mii de fapte bune,
Ci pe singur, al Tău har.

Așa că nu e despre asta,
Nu-i vorba ce merit eu.
Cauza nu-i nici iubirea,
Pentru că ești Dumnezeu

Și iubirea Ta e mare,
Nu în număr omenesc,
Ci întrece orice hotare,
Sincerul Tău „Te iubesc!”

Atunci care e motivul?
Ce încerci să mă înveți,
Din paharul cu veninul,
Ce îl beau în dimineți?

Care-i lecția din suferință,
Ce dorești să îmi transmiți?
Îmi mai trebuie pocăință,
Pentru-a mă asemăna cu sfinți?

Coboară-Te, Te rog, la mine!
Spune-mi în glas îngeresc,
Ce trebuie schimbat în bine,
Pentru-a fi duhovnicesc.

Pentru ca totul să treacă
Și cerul să se-nsenineze,
Duhul Tău acum se-apleacă,
Inima să-mi cerceteze.

„Oamenii toți vor privi,
Ca într-o carte deschisă,
La tine, deci grijă ce scrii,
De fală să nu fii învinsă.

Pentru a putea vorbi
Omenirii, așa cum zici,
Prin poeziile ce scrii,
Trebuie ca tu să treci

Prin tot ce alții simt acum,
Prin luptele ce le sunt duse,
Ca în versuri pe o foaie,
Pentru ei să fie puse,

Bătălii spirituale,
Suferințe, deznădejdi,
Apoi biruință-n vale,
Osanale îngerești.

Alături câteva cuvinte,
Spuse de un glas divin:
N-am uitat nicicând de tine,
In mâna Mea mereu te țin.

Dacă acum esti chinuită,
E căci Eu te folosesc.
Ai răbdare, fii umilă.
Văd ce tare te lovesc

Toate-aceste stări ciudate,
La care nu te-ai gândit.
Îți promit să treacă toate,
Odat' ce planu-Mi s-a sfârșit.

Durerea, oricât de mare,
Va fi-ndată spulberată,
Când, la marea sărbătoare,
Vei fi și tu încununată,

Primită la ospăț regal,
La cina Domnului ceresc,
Cel ce te-a ținut prin har
Și azi îți spune: Te iubesc!”

Amin!