De ce-ai plecat?

De ce- ai plecat? Te-aş fi putut iubi
Cum îşi iubeşte floarea clorofila,
Te-aş fi cătat în nopți şi-n zori de zi
Precum olarul caută argila;
Şi-atât de tare ți-aş fi fost aproape,
Cum ochiu-nchis se sprijină de pleoape.

De nu plecai în fugă şi devreme
Acolo de-unde nimeni nu revine,
Ți-aş fi făcut un cântec, să te cheme
În casa pregătită pentru tine;
Cu-ndemnuri sprijinite pe Cuvânt,
Să-ți faci din ele nou așezământ.

Şi cine ştie de n-ai fi crezut,
Cum omul blând se-ncrede în Mesia
Și-n curăția noului-născut
Vedeai cum crește-n cer Împărăția? ...
Iar azi, nădejdea-n lucruri nevăzute
Ar fi venit, mormântul să-ți sărute.

De ce-ai plecat? Ți-aş fi bătut în poartă,
(M-ar fi găsit vecinii implorând),
Dar cui îi pasă de puțină ceartă
Când viețuieşti cu-ngrijorarea-n gând?
Și-ți povesteam de moarte și salvare
Până-mi dădeai un ceas de ascultare.

Stăruitor, zdrobit de rugăciune,
Atâta te-aș fi prins în plânsul meu,
De-ai fi simțit sublima rațiune
De-a ști că ești venit din Dumnezeu.
Ai fi privit cu drag acestea toate –
Şi pacea, şi-ncercarea, şi durerea,
Ai fi plecat de braț cu mângâierea
Și poate-acum nu mă-neca tăcerea
Ce mi-a strivit cuvintele. Sau poate...

Aş vrea să cred că-n ultimul tău pas,
Un ultim gând cu Domnul te-a-mpăcat...
Dar eu, prieten pe pământ rămas,
Cuprins de dor, cu visul înghețat,
Mă-ntreb cu lacrimi mari: De-ai mai fi stat,
Aş fi făcut mai mult? De ce-ai plecat? …