De când marea îndurare

De când marea îndurare a Dumnezeului viu s-a arătat în dreptul ființei mele, am început o călătorie în locuri negândite de ființa omenească, reci... goale... pustii, cu un miros murdar. Erau locurile în care mi-am târât sufletul zeci de ani.
Dumnezeu îmi arăta în ce mocirlă mă tăvăleam. Îmi arata unde iroseam timpul, ce făceam cu a mea privire, îmi arăta ce las în urmă mea și spre ce mă îndreptam.
După un timp de smulgere împotriva eului meu dar în planul Lui de mântuire, m-a dus să văd locurile ce au culori vii. Nu se pot descrie, e ceva de nedescris. Mi le-a arătat ca pe o bomboană după care m-a dus din nou să mănânc ce am mâncat până atunci, dar cu o nouă și vie nădejde... că vine și ceva dulce.
Mulțimea din jurul meu îmi povestea despre Dumnezeu, dar încăpățânarea mea vroia mai mult, vroiam să am viață mea personală cu El. Mereu îi spuneam Domnului... vreau o viață cu Tine (dar eu nu știam ce cer).
Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința și m-a dus în locurile unde pot să îl întâlnesc. În cuptoare, în suferință, în valea umbrei morții, în mijlocul lupilor care au încercat să mă sfâșie. Care și-au încolțit colții în credința și nădejdea mea. Cel mai greu a fost ca Dumnezeu să mă smulgă din încrederea în oameni. Foarte greu, multe dezamăgiri. Dar s-a meritat.
Dacă ești un suflet care încă nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu, trebuie să înțelegi că drumul către cer nu îl mostenești de la cei de pe pământ, Dumnezeu ți-l va deschide. Dorește-ți... Dumnezeu este pipăibil. Intră în odăița gândului tău și strigă la Dumnezeu cât poți de tare, glasul gândului tău doar El îl poate auzi. El te așteaptă.
Gatapuc Uliana (sr. Diana)