De-aş fi poet...

DE-AŞ FI POET...

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

De-aş fi poet, aş vrea să scriu
Un Psalm cu tot cu melodie,
Să-l cânte toţi acei ce au
Dorinţa după veşnicie.

Ca cerbul care-i însetat,
Şi caută până când găseşte,
Şi sufletul meu ne-ncetat
Spre veşnicii mereu priveşte.

Nu vreau să mor, ci să trăiesc
În ziua când Isus apare,
Să pot zbura spre cerul sfânt,
Spre fericirea viitoare.

De-aş fi poet, aş vrea să spun,
La toţi pribegii ca şi mine,
Căci dincolo, în veşnicii,
E mult mai minunat, mai bine.

Acolo-i dorul de nespus
Al celor ce-au trăit pe glie,
Şi s-au jertfit pentru Isus
Şi fericita veşnicie.

De-aş fi poet, aş vrea să-nalţ
Un imn spre zările senine,
Să-l cânte toţi, cu ochi-n sus,
Spre fericirea care vine,

Şi să străbată printre nori,
Cu gândul până-n veşnicie,
Dincolo de luminători,
La Râul plin cu Apă Vie.

De-aş fi poet, şi fiindcă sunt,
Am scris o mică simfonie,
Ce arde-n pieptul celor sfinţi,
Dorinţa după veşnicie.

Aicea toate sunt de lut,
Hristos e Duh, e Strălucire,
Prin Duhul Sfânt El ne-a turnat
De sus din cer, a Lui iubire.

De-aş fi poet şi fiindcă sunt,
Îi mulţumesc în umilinţă,
Căci Dumnezeu ne-a dăruit
Neprihănirea prin credinţă.

In pieptul tău e un fior,
E gândul veşniciei, frate,
Acesta-i minunatul dor
Ce-i mai presus de toţi şi toate.

Mi-e dor de ţărmul celălalt,
De malul care străluceşte,
De cerul Celui Prea înalt
Care în veci de veci domneşte.

Amin