De-ar striga dealul Golgota

De-ar striga dealul Golgota, ce urcat a fost cu greu,
S-ar aude-a lui strigare, până sus... la Dumnezeu,
Căci o mare... grea durere, a văzut când rastigneau,
Pe Isus... Mântuitorul, când în cuie îl băteau.

De-ar strigă acele pietre, ce călcate-au fost cândva,
De un Fiu de mare Rege, slava-n urmă ce lăsa,
Ar străbate a lor strigăt, vremurile care sunt,
Ca să fie auzite, de urechea Celui sfânt.

Ele iau văzut privirea, când era încovoiat,
De povara omenirii, pentru care a urcat,
Ele au gustat sudoarea, ce s-a scurs când El ducea,
Crucea ca să ne aducă, mântuire jertfa Sa.

Ele au simțit durerea, tălpilor ce le călcau,
Când era împins de oameni, care îl batjocoreau,
Când fără de încetare, ne-a iubit urcând mereu,
El nu s-a gândit la Sine, Fiul cel de Dumnezeu.

De-ar avea gură grădina-n, care El cu-amar plângea,
Gura ei ar fi de jale, plină... căci Isus vărsa,
Lacrimile ca de sânge, cu văzduhu-ntreg luptând,
Din iubire, bunătate, voia sfântă împlinind.

Doar un scop avea în toate, ce aici le-a suferit,
De-a aduce mântuire, pentru care s-a jertfit,
El a suferit păcatul, când asupra Sa la luat,
Când a fost pe nedreptate, dus la moarte... judecat.

Însă de-ar striga și lemnul, al Său sânge ce-a gustat,
Când pe el a fost odată, a Său trup crucificat,
S-ar cutremura pământul, căci el tare ar striga,
De durerea ce-a văzut-o, pe un deal zis Golgota.

Când avea fruntea strapunsă, de-o coroană-ncoronat,
Doar de spini, ce a purtat-o, Fiul cel de Împărat,
Când cu sulița în coastă, fără milă l-au străpuns,
Dumnezeu în grea durere, când privirea și-a ascuns.
Amin