De-ar striga a mea durere

De-ar striga a mea durere, pân-la cer s-ar ridica,
Glasul inimii ce strigă, vindecat să fie-ar vrea.

Tulburarea-nverșunată, îmi apleacă ea mereu,
Ochii... ca să nu văd mâna, ce coboară când mi-e greu.

Vremurile încolțirii, spinilor ce m-au străpuns,
O durere ne-ncetată, nedorită mi-au adus.

Mi-au adus și frământarea, care pacea tot îmi ia,
Să nu strige-a mea durere, pentru a o vindeca.

Mi-au adus și amintirea, ce m-ascund de ea mereu,
Căci e cea ce îmi aduce, timpul care-i cel mai greu.

De-ar striga a mea privire, norii grei i-ar despărți,
Cele mai îndepărtate, locuri azi m-ar auzi.

Căci privirea-i doritoare, de-o priveliște cerească,
Care este diferită, de cea grea... ce-i pământească.

Cea de sus azi e dorită, de-a mea inimă-ntristată,
Este ea neauzită... . , de-mprejur... e doar de Tatăl.

Căci cântarea fredonată, inimii ce-i în durere,
Îi aduce ea fiorii, ce sunt plini de mângâiere.

Ce sunt plini și de tăcerea, ce urmează o strigare,
Auzită în durere, de pe culmi de disperare.

E urmat azi doar de pace, glasul care-i tremurat,
De un strigat care este, de un timp îndelungat.

Căci a fost a mea strigare, ea de ceruri auzită,
Și de-a Lui mare putere, vindecată și oprită.

Înțeleasă... luminată, a fost azi strigarea mea,
Către Cel ce-a fost strigată, El e viu în viața mea.