De-ai ști....

De-ai ști cât e de-adâncă rana,
N-ai mai răni atât de-adânc,
Spunând că prin gură-ți vorbește,
Acel ce-i viu, Acel ce-i sfânt.

Lovind mereu cu vorbe grele,
Arăți că milă tu nu ai,
Ci ești acel ce fără milă,
Lovești, dărâmi... fără să stai.

De-ai ști cât în ascuns ea plânge,
O inimă de tin' rănită,
N-ai mai dormi... ai sta de veghe,
În orice zi... în orice clipă.

De-ai ști că duhul de mustrare,
Coboară doar cu-n duh ce-i blând,
N-ai mai vorbi acele vorbe,
Ce ție-ți vin din al tău gând.

De-ai ști ce ai lăsat în urmă,
Privire-ai apleca în jos,
De-ai ști durerea care zace,
Ai cere mila lui Hristos.

De-ai ști ce simte o ființă,
Și inimi ce-s cu răni adânci,
Tu ți-ai opri acele vorbe,
Prin care neveghind le stingi.

Stai singur azi... gândește-o clipă,
La tot ce gura ta a spus,
Și cere ajutorul care,
Îți va veni el doar de sus.

Tu cere-acea lumină sfântă,
Și-ntreabă-L numai pe Isus,
Când gura să-ți deschizi creștine,
Atunci când ai ceva de spus.

Ca să nu mai rănești odată,
Să nu lași urme-n urma ta,
În inimile ce odată,
Nu încetau a se ruga.

Nu încetau ca să se roage,
Ca tu să fii mereu păzit,
Pe calea grea, în lupte grele,
Să-ți fie cortul ocrotit.

Nu mai răni cu-a tale vorbe,
Nici tu n-ai fost, nicicând rănit,
De Cel ce te-a ales în slujbă,
Ca să ai milă în vorbit.