David şi Ionatan

David şi Ionatan


David şi cu Ionatan,
Au fost foarte-apropiați,
S-au iubit cu-adevărat,
Au trăit ca nişte frați.

Ei mereu au înțeles,
Că al Domnului Cuvânt,
Este foarte prețios,
Şi-au făcut un legământ.

Ionatan mult l-a iubit,
Pentru c-a văzut în el,
Cum mereu a izbutit,
Şi-l iubea pe Dumnezeu.

Şi de-atunci sufletul său,
Tot mereu s-a alipit,
Dovedind dragostea lui,
Sabia i-a dăruit.

Chear şi cingătoarea lui,
Şi mantaua ce-a purtat,
Hainele împărăteşti,
Dar şi arcul i l-a dat.

Ionatan şi cu David,
Au fost foarte-apropiați,
Sufletul li s-alipit,
Şi-au trăit ca nişte frați.

Dumnezeu a pus în ei,
Dragostea adevărată,
Pentru c-au fost credincioşi,
Celui care le-a fost Tată.

Iar când Saul nemilos,
Şi-a propus ca să-l omoare,
Pe David cel credincios... ,
Domnu-i veni-n apărare.

Ionatan atunci a plâns,
Pentru că mult îl iubea,
Şi l-a ridicat spunând... ,
David e plăcerea mea.

Dar veni şi vremea grea,
Când războiul a-nceput,
Filisteni-au biruit,
Ionatan era căzut.

David când a auzit,
Ionatan că a pierdut,
El l-a plâns ca pe-un erou,
Pe-al său frate ce-a căzut.

Jale mare-a fost atunci,
Când pe munții din Ghilboa,
David a lăsat în scris,
Ca să nu mai cadă roua.

Dumnezeu şi astăzi vrea,
Să-L slujim pe El în toate,
Noi să nu dăm înapoi... ,
Să-L iubim până la moarte.