David şi Bat-Şeba

David şi Bat-Şeba

Era o seară liniştită
De încheiere de Nisan.
Marea terasă-acoperită
Te-mbia parcă spre alean.

Tot Israelul trăia-n tihnă
Căci îi bătuse pe duşmani,
Chiar regele avea odihnă
După atâţia tulburi ani

În care lupta nu-ncetase
Căci a bătut pe filisteni,
Pe Moabiţi îi atacase
Şi a supus pe sirieni.

Doar fiii lui Amon şi Raba
Mai trebuiau împresuraţi,
Dar nu era prea mare graba;
Ioab cu bravii lui soldaţi

Deja s-au dus să pustiască
Cetăţile de amoniţi.
David putea să se-odihnească.
De-aceea, cu paşi liniştiţi

Ieşi-n după-amiaza blândă,
Cu aerul înmiresmat
Nu slova Torei s-o asculte
Citită-n cortu-alăturat

Şi nici n-ar fi dorit să cânte,
Căci harfa nu şi-a mai luat,
Nici să compună versuri sfinte
Căci nu era nici inspirat.

Privea spre zărea înroşită
De-al soarelui superb apus
Şi cu privirea obosită
Rămase trist, pe gânduri dus.

Ar fi dorit s-o aibă parcă
De el aproape pe Mical
Dar şi-aminti vorbirea-i acră
Când el dansa după chimval.

Când într-atâta se smerise
Că a jucat desculţ de zor
Chivotul sfânt când adusese
În cort, alături de popor.

“Prea mândră e şi prea acidă,
Chiar dacă-i fată de-mpărat!
Era de dragoste avidă
Când l-am ucis pe Goliat.”

Aşa gândi câteva clipe,
De amintire năpădit
Dar pe-ale timpului aripe
Şi dragostea s-a cam topit!

Se-ntoarse cu melancolie
Spre pâlcul mic de palmieri…
“Mă aştepta cu bucurie
Pe-atunci…dar parcă a fost ieri!”

Gândi şi parcă fără voie
Oftă, în sine întristat:
“Când de-alinare am nevoie
Nu-i lângă mine niciodat”!

Dar şi-ntrerupse deodată
Şirul de gânduri şi mirat
Zise: “Ce văd eu? E o fată!
S-a dezbrăcat pentru scăldat!

Ce trup! Oh, cât e de frumoasă
Şi ce emoţii m-au cuprins!”
Chemă un slujitor din casă
Să-ntrebe cine e, învins

De-un foc ce-l arse fără veste
C-o forţă de nestăvilit.
I s-a răspuns: “Bat-Şeba este
Şi e nevastă de hetit.

Bărbatul ei s-a dus în luptă,
E Urie, oşteanul brav!”
Şi împăratul dă poruncă
Pe loc, cu glasul lui cel grav:

“Aduceţi-o urgent la mine!”
Şi i-au adus-o la palat.
Ea acceptă fără ruşine
Şi cu-mpăratul s-a culcat.

Minutul scurt de neveghere
Atârnă ca o piatră grea,
Aduce-un munte de durere
Şi-ţi fură toată liniştea.

Aşa păţi şi împăratul,
Căci dup-o vreme a venit
Vestea aceea că păcatul
Deşi fusese tăinuit,

Avea urmări. Bat-Şeba zise
Ca-nsărcinată a rămas
Iar împăratul poruncise
Pe Urie să-l cheme-acas’

Căci el era plecat la luptă,
Era un luptător viteaz;
Dar asta nicidecum n-ajută
Din contră,-aduce alt necaz!

Căci n-a dorit să meargă-acasă,
Alături de soţia sa.
“Această faptă nu-i frumoasă
Pentr-un oştean de seama mea!

Soldaţii mei dau lupte grele
Şi eu să merg să dorm în pat?!
Oştean eu sunt în toate cele!
Şi a rămas tot la palat

Şi-a doua zi, fără să meargă
Acasă, la soţia sa
Iar David a-nceput să fiarbă;
Cum să-şi repare fapta rea?

De s-ar fi dus Urie-acasă,
Necazul s-ar fi rezolvat,
Fiindcă Bat-Şeba cea frumoasă
Cu-al ei bărbat s-ar fi culcat

Şi copilaşul ce s-o naşte
Ar creşte în grădina lui
Deci nimeni n-ar putea cunoaşte
Că Urie nu-i tatăl lui.

Dar un păcat nu vine singur,
Ci-aduce altu-n cârca sa!
Şi David, vrând să fie sigur
Că fapta nu se va afla,

Dădu lui Urie-o scrisoare
În care lui Ioab i-a scris:
“În lupta grea mereu se moare,
Hetitu-acesta-i un proscris!

Unde-i pericolul mai mare
Să-l pui să lupte, negreşit,
Căci nu-i nimica dacă moare,
Nu va fi nimeni pedepsit!”

…Şi propria sa condamnare
Şi-o duse Urie grăbit.
În bătălia cea mai mare
A fost întâiul ce-a pierit.

Dar după zilele cernite
De doliu, cât Bat-Şeba-a plâns,
Veniră zile fericite,
Că-mpărăteasă a ajuns.

David a luat-o de nevastă
Şi a adus-o la palat.
Acum scăpase de năpastă…
Bat-Şeba-i născu un băiat.

Dar Dumnezeu ce totul vede
A ştiut tot ce s-a-ntâmplat
(Chiar dacă păcătosul crede
Că totul e ascuns, uitat!)

Fapta lui David nu plăcuse
Lui Dumnezeu, care-a trimis
La el proorocul care-i zise:
“Mi-a vorbit Domnul şi mi-a zis

Că locuiau într-o cetate
Doi oameni: unul mai bogat,
Care-avea din belşug de toate,
Iar celălalt era sărac.

N-avea devat o mieluşică,
Un pui de oaie drăgălaş.
Era atât de frumuşică!
O creştea ca pe-un copilaş.

Dar într-o zi, când bogătanul
Primi un musafir la el,
Luă mieluşica cu toptanul,
N-a tăiat de la el un miel,

Ci pregăti cu dărnicie
Din mieluşică prânz bogat.
Domnul întreabă: o să-i fie
Bine vecinului bogat?”

David se-aprinse foarte tare
Şi mânios a decretat:
“Pedeapsa va fi foarte mare,
Să dea de patru ori ce-a luat,

Căci vrednic este el de moarte,
Să dea de-ndată patru miei!
Eu vreau să fac mereu dreptate,
Să pedepsesc pe cei mişei!”

Atunci, proorocul, cu durere
I-a spus: “Tu eşti acel bogat!
Ai bogăţii, ai şi putere
Căci Domnul toate ţi le-a dat

Iar tu dispreţuieşti cuvântul
Şi faci ce-i rău ‘naintea Lui!
Pe Urie-l mâncă pământul
Şi tu i-ai luat nevasta lui!

Pentru că l-ai trimis să moară
Ucis de sabia lui Amon
Pe Urie, o să te doară
La fel, căci Domnul pe-orice om

Îl apără şi îl iubeşte,
Căci toţi suntem copiii Lui.
De-aceea El te pedepseşte:
Va lua viaţa copilului

Pe care l-a născut femeia
Lui Urie, e drept aşa,
Iar de la casa ta, sabia
Nu se va mai îndepărta

Căci ai făcut ca să-L hulească
Pe Dumnezeu, vrăjmaşii Lui.
Nu poate să nu-i pedepsească
Pe cei ce calcă voia Lui!”

Cuvântul s-a-mplinit de-ndată:
Copilul s-a îmbolnăvit.
O săptămână încheiată
David a plâns şi a postit

Şi s-a rugat cu stăruinţă,
Însă copilul a murit…
Nu e de-ajuns să ai credinţă,
De viaţă sfântă n-ai trăit!

Mare necaz şi tulburare
Avu-mpăratu-n casa sa.
Domnul e bun, are-ndurare,
Dar pedepseşte fapta rea.

Plânse-mpăratul vreme multă
Şi s-a căit, a regretat,
Iar Dumnezeu, care ne-ajută
În mila-I mare, l-a iertat.

I-a dat şi-o binecuvântare;
Tot din Bat-Şeba, un alt fiu.
El a fost împăratul mare
Iubit de Dumnezeu cel viu.

Dar sabia lovi întruna
În casa împăratului.
Pe fata lui, c-avea doar una,
A siluit-o-un fiu al lui

(Căci el avea multe neveste,
Cu fiecare-avea copii)
Şi peste ani(nu e poveste!)
I-au mai murit încă trei fii.

S-a împlinit cu scumpătate
Cuvântul ce-a fost proorocit,
Căci Dumnezeu face dreptate
Şi pedepseşte ce-am greşit.

Te rugăm, Doamne, ne fereşte
De clipele de nevegheri
Şi de ispite ne păzeşte,
Astăzi să fim mai sfinţi ca ieri.

Iar de greşim din întâmplare
Ne iartă, Doamne, Te rugăm!
Păcatul făptuit ne doare,
Căci nu vrem să Te supărăm!

Ne pedepseşte cu măsură
Şi după îndurarea Ta,
Nu ne lăsa cuprinşi de ură
Când vom primi pedeapsa Ta.

Dă-ne-ndeletnicire sfântă,
În lâncezeală să nu stăm,
Noi să fim robii care-ascultă,
Doar pentru Tine să lucrăm.