DAŢI SLAVĂ LUI DUMNEZEU

DAŢI SLAVĂ DOMNULUI

A-L slăvi pe Dumnezeu
Este-o sacră datorie
Ce-o plăteşti în viaţa asta
Şi-n întreaga veşnicie.

Cine nu vrea să-L slăvească
De credinţă s-a dezis.
Nu mai are nici morală
Şi nici al speranţei vis.

Bucuria nu rămâne
Într-un suflet trist şi gol;
Lui străin îi este cântul
Şi îi dă mereu ocol.

Egoismul nu concepe
Să-I dea tot lui Dumnezeu;
E închis mereu în sine
Ca apa din heleşteu.

Când crease Universul,
Dumnezeul infinit
Aşezase-n orice floare
Gândul Lui cel mai iubit:

Să dai totul pentru altul
Într-un sens cât mai deplin,
Strălucind doar prin iubire
Şi prin harul cel divin.

A-L slăvi pe Dumnezeu
Este cheia înnoirii
Duhului sădit în noi
Pe cărarea mântuirii.

Cu parfumul unui crin
Seamănă cântarea nouă
Ce dă binecuvântare
Ca doriţii stropi de rouă.

Sunt şi spini pe-ntinsa glie,
Bulgări mari ca de granit,
Însă, ei n-aduc foloase
Gospodarului trudit.

Dacă-n inimă izvorul
Laudei îţi este-nchis,
În zadar mai plânge dorul
După sfântul Paradis.


Lacrimile noastre-s bune
Ca şi ploaia după vânt
Raze când ne-aduc în suflet
Şi cântări din Cerul sfânt.

Lauda exprimă starea
Credinciosului pios:
El, de câte ori primeşte
Dă şi altora voios.

Dă şi sfat, dă-nvăţătură,
Pâine dă celui flămând,
Şi-ajutor în încercare
Ca prieten bun şi blând.

El primeşte aripi albe
Prin cântări şi rugăciuni
Ca să zboare Sus, la ceruri,
Într-o clipă de minuni.

Cântul meu e-un glas de taină
Ce-l păstrez ca pe-un străjer.
Vino, Doamne, mai degrabă
Să ne duci la Tine-n cer!