Dar nemeritat

Iubirea Ta și bunătatea-Ți mare,
E darul sfânt ce nu am meritat,
Pribeag eram și rătăceam prin lume,
Când Tu, duios, la cruce m-ai chemat!

Pribeag eram și doborât de valuri,
Cu disperare, rezolvare căutam,
Nu știam, că există punte peste valuri,
Și ajutor, de la oameni așteptam!

Dar oamenii, ușor merg înainte,
Continuându-și grabnic drumul lor,
Nu se gândesc și nici nu iau aminte,
La durerea ce este-n jurul lor! ...

Și ce-ar putea de fapt, să facă omul?
Chiar de s-ar opri în dreptul tău! ...
El nu poate, nici să-nvingă valul,
Nici leac nu are, pentru chinul tău!

Așa-au trecut „leviții și preoții”,
De alte gânduri fiind preocupați...
Dar a venit un Împărat din Slavă,
Un Samaritean... și la min’ S-a aplecat!

Și mi-a șoptit cu vocea-I blândă:
„Te chem la viață, lasă tot ce ai!
Am să te salvez de grea osândă,
Și un loc îți pregătesc în Rai!”

Și m-a cuprins în brațu-I de iubire,
Șoptindu-mi: „Pentru tine am răbdat!
Vino, împlinește a ta menire,
Pentru care Tatăl te-a creat!

N-ai fost creat să rătăcești în lume,
Și să cazi sub multele poveri,
Ai fost creat să ai un țel și-un nume,
Și să cunoști calea către cer!

Eu sunt Calea! - Cel ce te ridică,
Eu sunt Calea! - Cel ce îți vorbesc!
Ascultă dar, privirea ți-o ridică,
Eu sunt Cuvântul cel Sfânt și înțelept!

Eu sunt Învățătorul, care te învață,
Eu sunt Mielul, care-a fost jertfit,
Eu sunt Lumina ce te luminează,
Eu sunt Leul, care-a biruit!

Eu sunt Iubirea, ce-a venit din ceruri,
Eu sunt și Calea ce duce către cer! ...
Sunt Adevărul, Stânca peste veacuri,
Salvatorul tău, Emanuel!

Lasă acum, lasă acum lumea,
O inimă curată Eu îți cer!
O inimă plină de iubire,
Sinceră, îndreptată către cer!”
***
Și... m-a chemat cu glas duios la cruce,
Unde pentru mine-a pătimit,
Și-am înțeles, că nu e dar mai mare,
Decât, să fii de Dumnezeu iubit!