Dar ce-mi va spune oare El…?

…Disperată… cu privirea-mi obosită…
Îmi plâng păcatul și vina mea în durere
Mă doare sufletul… Îmi este foarte frică…
De soarta vieții sunt răpusă… părul mi-e zbârlit
Mâinile îmi tremură, hainele-mi sunt rupte
Și… istovită îmi aștept sentința mea în tăcere
De milă… bineînțeles… nici vorbă…
Conform Legii… verdictul este drept
Mi-e tare greu… păcatele-mi sunt multe…
Iar în apărarea mea nu pot veni… chiar cu nimic
…Dar ce-mi va spune oare El…?
…Cu nerăbdare… așa de mult aștept…

…Un foc… și o văpaie arde în mine…
Căci mă văd… de bolovanii mari strivită…
Privesc mulțimea cu pumnii încordați și grei
Ce strâng pietrele în mâini… Mi-e așa rușine
Căci îmi prevăd… cu grozăvie condamnarea
Ei sunt prea mulți iar eu… de toți batjocorită
Toți râd de mine… cărturari cu vază, farisei
Da… sunt vinovată… îmi pare foarte rău
Abia mai stau… îmi bate tare inima în piept
Și simt… cum mi se întrerupe… răsuflarea…
…Dar ce-mi va spune oare El…?
…Cu nerăbdare… și teamă… eu aștept…

…Sunt încă tânără… dar totul s-a sfârșit…
Și-n hohote eu iar am început să plâng
Căci strigau cu ură… să moară… a păcătuit!
Scrâșnind îngrozitor din dinți cu dușmănie
Dar… deodată între ei s-a început o ceartă
M-am ridicat în grabă părul răvășit să-mi strâng
Și printre lacrimi l-am zărit pe El scriind ceva secret
El m-a privit așa de blând… cu atâta gingășie…
Ce le-a spus nu știu… căci toți vorbeau în șoaptă
Și… triști unul câte unul descurajați s-au dus
…Dar mie ce-mi va spune oare El…?
…Cu nerăbdare… și frică… tremurând aștept…

…Toți au plecat… am rămas doar El… și eu
Un fior… și un freamăt a trecut prin mine
Picioarele mi s-au muiat… în suflet simt un greu
Și m-am prăbușit în drumul prăfuit plângând
Amarul înghițindu-mi cu multele-mi suspine…
Otrava și veninul firii mele pământești
Și… deodată… ochii noștri se întâlnesc…
Iar inima… și mai tare mi se zbate în piept
Și pășind spre mine El mi-a vorbit așa de blând
Ridicându-mă mi-a spus: „Nu te osândesc
Scoală, mergi în pace acasă… Eu te iert
Du-te… dar… să nu mai păcătuiești.”

…El m-a iertat…? n-am auzit poate bine…?
Și… l-am privit din nou în ochi puțin nedumerită
Fermecată… de chipul Lui frumos, ceresc…
Iar El duios mi-a răspuns: „Eu iert orice vină”…
Și cuprinsă de-un plâns… am căzut copleșită
În genunchi la picioarele Lui sfinte, divine…
Și i-am spus printre lacrimi puțin cam sfioasă
Ridicându-mi privirea… Isus, ce mult te iubesc…
Simțind în suflet o pace cerească, sublimă…
Căci tot cerul răsună-n ecou … Ești iertată! ! !
Și… așa de ușor… prin culori de amurg…
…Mă întorc pe drumul iertării spre casă…

*******