Dac-o vrea Dumnezeu

Un sătean, într-o vreme,
prins de-al banilor dor,
se porni de cu noapte
cu doi boi la obor.

Şi plecând, zise : „–Leano,
vezi de vaci, dă la porc,
că eu vând iute boii
şi la prânz mă şi-ntorc.”

Ea în poartă-i răspunse,
închizând c-un resteu:
„–Zi şi tu, măi bărbate,
dac-o vrea Dumnezeu!”

„–Ei! Vorbişi să nu taci.
Greu să prinzi un temei.
Ce să vrea Dumnezeu?
Că doar boii-s ai mei!”

„–Sunt ai tăi, ai dreptate,
şi să-i vinzi n-o fi greu.
Dar tu zi, măi bărbate,
dac-o vrea Dumnezeu!”

„–Hai! Destul! Am plecat.”
Şi, luând un cocean,
ţanţoș omul porni:
„–Hai, Lunei! Hai, Duman!”

Iar la târg când văzu
că se strâng muşterii,
hai să ţină la preţ.
„–Cum îi dai?” „–Zece mii!”

„–Zece mii? Eşti nătâng?”
Îi vorbiră pe şleau.
Dar i-a zis unul gras :
„–Zece mii? Zece-ţi dau!

Dar aşteaptă, că-ntâi
vreau să cumpăr nutreţ.”
Şi ţăranul ţinu
şi mai tare la preţ.

Se făcu de amiazi!
Toţi plecară curând.
Muşteriul cel gras
să mai vie nici gând.

Şi abia în amurg
i-a şoptit un coţcar:
„–Boii-s buni, dar bolnavi...
vrei pe ei un miar?”

I-a vândut speriat.
Iar prin târg, dup-un ceas,
îl zări pe coţcar
cu clientul cel gras,

povestind la un han
între alţi negustori:
„–L-am prostit pe ţăran,
de-l trecură sudori!

«Zece mii? Zece îţi dau!»
Îl legarăm la cap.
Şi i-am dat pe doi boi
Un miar, ca pe-un ţap.”

Bietul om, auzind,
îi săriră scântei.
„–Hoţii! Tâlharii! M-au prădat!
Puneţi mâna pe ei!”

Se făcu tărăboi.
Îl loviră abraș.
După toate, plătea
Şi-un „cinstit adălmaş”...

Se trezi către zori
într-un şant cu nămol,
fără boi, fără bani
şi bătut ca un ţol...

Şi gemând de dureri
se porni către sat.
Câte-un câine lătra
la vreun gard depărtat...

Iar când zorii urcau
prima zare de foc,
Leana-n somn auzi
la fereastră: Boc! Boc!

Ea, din pat : „–Cine e?”
El, de-afară, cu greu:
„–Eu, bărbatu-tău, Leano,
dac-o vrea Dumnezeu...”