Dă-mi iarăși bucuria mântuirii (după ps. 51)

Ai milă, Doamne-n marea-Ți bunătate
Şi, după îndurarea Ta cea mare,
Te rog să ştergi păcatul ce mă doare,
În remușcări târzii și necurmate.

'Naintea Ta sunt făcător de rău,
De-ar fi altfel, mi-aş apăra pricina;
Prin naşterea-n păcat, a mea e vina,
Cum judecata este dreptul Tău.

Dar mi-ai făcut din adevăr proptele
Și-ai hotărât să-mi cer înțelepciunea;
Îmi limpezește, Doamne, rugăciunea
Și milă Ta păcatele să-mi spele.

Când voi țâșni în imnuri fericite,
Candid și nepătat precum zăpada,
Își vor dansa sub ochii Tăi balada
Și oasele ce-au fost cândva zdrobite.

Aștept să uiți de tot de cele rele
Și să-mi zidești o inimă curată;
Păstrează-n mine Duhul Tău de Tată
Și Fața Ta, asupra vieții mele.

Dă-mi iarăși bucuria mântuirii
Și vrerea mea va fi plăcută Ție,
Căci voi vesti a Ta împărăție
Drept stăvilar pe drumul rătăcirii.

Să-mi fie duhul ardere de tot,
Zdrobit pe-altar de inimi nepătate;
Zburdând precum vițeii din cetate,
Să cresc în sus, ca via lui Nabot.

Fii sprijinul ce-mi va ieşi în cale
Când sângele vărsat se va usca!
Și-atunci, Sionu-ntreg mă va-ngâna:
„Dă-mi bucuria mântuirii Tale.”