Cunosc un Om

Cu capul aplecat peste o carte,
Un om, scria mereu fără-ncetare!...
Scria despre o viaţă fără moarte!
şi de o ţară-n veşnica splendoare.

Cutreierând cu gândul universul
El pătrundea mereu în adâncime;
Descoperind acolo, tot secretul,
Scria-ntr-o carte de lucrări divine.

Cunosc un om, ascuns stă în natură
Cu drag el o descrie-n a lui versuri;
Şi tot mereu citea el în scriptură,
Descoperind în ea măreţe-ntinsuri.

Îl vei găsi-n pădurea adormită
Pe malul unei ape liniştite;
Pe o câmpie mare, înverzită,
Scriind mereu de noi aşezăminte.

Îl vei găsi plutind uşor, pe apă,
El sufletul acolo-şi desmierda!
Şi legănat fiind, mereu se-adapă,
Cu versurii care nu le vei uita...

Aleargă peste dealuri şi livezi
Şi peste munţii-nalţi de nepătruns,
De la izvoarele cu ape limpezi...
El se adapă-ntruna în ascuns.

Absoarbe din splendoarea minunată!
Care Stăpânul lui i-a pregătit;
Hrănindu-şi inima cea însetată
Cu versuri, ce din ceruri le-a primit.

Îndrăgostit fiind el de natură!
Ascuns în ea o linişte găseşte;
Porneşte-apoi ca într-o aventură!
Şi o descrie-ntocmai cum primeşte.


În inima plăcutelor pădurii
Se umple tot mereu de o iubire;...
Descoperind mereu în a lui gânduri
Cuvinte ce descrie o nemurire.

Iar pe câmpia verde şi întinsă
Mulţimi de flori ce-n cale-i se deschid!
A lor privire-i veşnic nepătrunsă,
Ce frumuseţe-n ele se ascund!

Câtă splendoare, câtă gingăşie,
şi ce parfum frumos mirositor!
E-n floarea care-mparte bucurie!
La toţi care se-abate-n calea lor.

Un fluture frumos împodobit
Cu multele-i culori nedefinite;
El zboară pe-acol’ neobosit
şi printre flori adesea se ascunde.

În zumzetul albini se aude
O bucurie exprimând uşor;
Ea zboară şi-n petale se ascunde
Culege tot cei bun, folositor.

Păsării ce cântă-n zori de dimineaţă
Se-aud concerte fără de cuvinte;
Celui din veşnicie aduc bineaţă;
A lor cântare până-n cer se-aude!

O, Doamne, dacă-n lume muritoare!
Ai aşezat atâta frumuseţe!
Cum va fi oare, dincolo de soare?
În ţara unde nu este tristeţe ?

Ca unul care scrie, m-a dus gândul,
Departe, peste locuri neumblate,
În a mea inimă s-a aşezat cuvântul,
Mă-n bogăţesc cu drag şi scriu în carte.


Aş vrea acum, Stăpâne minunat
Să-mi ia-i o D-ne inima-mi plăpândă;
Să îmi transferi Tu gândul meu curat.
Să faci să prindă numai a Ta undă.

Să trec de lumea aceasta muritoare
şi tot ce pe pământ mi se oferă;
Aş vrea să văd Isus’ a Ta spledoare!
şi să pătrund îndată pe-a ta sferă.

Să văd eu frumuseţa Ta cerească!
şi fă să intru pe al Tău regat!
Ca să aud cântarea îngerească,
Care răsună atât de minunat!...

Aş vrea să văd cetăţile de aur,
Să pot să le descriu Isus aş vrea...
Să văd eu strălucind al Tău tezaur.
În versuri, vreau mereu a Te cânta.

Să văd întinderea cerească-n noapte,
Cu miile de ochi luminătorii.
Să văd şi luna care-ncet pătrunde;
şi tot mereu se-ascunde după norii.

Să văd şi soarele strălucitor
Care-şi trimite razele lui calde!...
Forrmând veşmântul cel ocrotitor
De Tatăl toate fost-au cordonate.

Să văd eu marea sfântă de cristal,
Cetăţile cioplite-n stâncile de aur;
Să scriu aş vrea acolo stând pe mal
Să povestesc despre al Tău tezaur.

Să văd mulţimile de îngerii D-ne
Să mă unesc cu eii în cer aş vrea;
Să-ţi mulţumesc de ce ai pus în mine.
Şi să Te laud prin cântarea mea.


Şi –acum, la încheiere aş dori
Să-mi dai Isuse versuri de cântare;
Sădeşte tot mereu în viaţa mea
Cuvinte vrednice de-a Ta lucrare.

Să pot ca să descriu cu bucurie
Tot ce în gândul meu de om apare!
şi să rămână-n veci o mărturie
Până când vom intra la Ta serbare. .




(Autobiografie.)