Cum cerbul însetează

Cum cerbul însetează

Cum cerbul însetează în zilele cu soare,
Căutînd din depărtare s-ajungă la izvoare,
Tot astfel te doreşte al meu suflet pe Tine
Părinte-al Veşniciei să Fi mereu în mine.

Prin zarea-ndepărtată al meu ochi doar străpunge
La Stînca cea înaltă, ce nu o pot ajunge,
Şi strig în deznădejde de-aici din valea-adîncă,
Te rog o Doamne, du-mă acolo sus pe Stîncă!

Sufletu-mi vrea s-ajungă, pe culmile-nverzite
Unde-s păşuni bogate, de Tine pregătite.
Zdrobit de sete caută, ale vieţii ape,
Din Sfintele Izvoare, el vrea să se adape.

Cum cerbul se avîntă, în lunga lui căutare
Trecînd peste şireaguri de munţi privind în zare
Aşa şi al meu suflet seteos de mîngîiere
Aleargă înspre Tine în tainică tăcere.

Vreau sufletu-mi să fie, descătuşat de fire
Şi plin de Pace Sfîntă, şi de Ta Iubire.
Lăsîndul ca să zboare, mai sus, mai sus de stele,
Să nu-l fac niciodată, rob gîndurilor mele.

Eu vreau să rămîn, Doamne în Sfînta Ta Cetate,
Cu Tine-n părtăşie, pentru eternitate,
Cu Tine, doar cu Tine şi-n greu şi-n bucurie
Să pot să-Ţi fiu în lume, o bună mărturie.


Amin

Belciu Ilie, Februarie 2003