Culori împrăştiate

Culori împrăştiate prin frunzele plutinde,
Picturi neterminate pe filele ce mor
Melancolie blândă în piepturi ne aprinde,
Mâhnire în rămâneri şi de plecări un dor.

Pastelul risipeşte cuvinte în degeabă,
Împrăştie cocorii un vers de bun rămas
Şi rupe vântul pânza cu-apucătura oarbă,
Culori se pierd din viaţă în glod şi în necaz.

Ninsoarea colorată alunecă prin aer,
Fatalitatea-i este şi glas, şi ochi, şi gând,
Doar văzul mai aude neauzitul vaier
Ce îl scrâşnesc din suflet aripile căzând.

Înconjurarea toată aspiră să coboare
Şi totul e cădere, şi totul e supus,
Natura, ţi se pare întreagă, e-o ninsoare
Ce nu mai are-n viaţă măcar ceva de spus.

S-adună foşnitoare în puhave troiene,
Priveliştea suspină cu spiritul cărunt,
Prin bruma ce-arginteşte primul condei al iernii
Zugravul rătăceşte pierdut şi abătut.

Privirea mea s-apleacă să mângâie tristeţea
Ceva se iroseşte, dar ce – nu înţeleg,
Aud cum, ofilită,-mi oftează tinereţea
Că nu i-i dat să fie cu mine un întreg.

O pierdere-şi doreşte un spaţiu să te doară
Unde necazu-ar plânge obijduit, umil...
Mă dor însă şi muguri ce ştiu de primăvară
Cu năzuinţa dalbă a florii de april.

Cad zboruri forfecate în săbii de lumine,
Ieri vise minunate, acum căderi pustii,
Dar viitoare frunze şi flori visează-n mine
Cu rugăciunea Vieţii în slove azurii.

Bucăţi de curcubeie gem în zburarea frântă
Cu obosiri de cale, cu-oftare de poveri...
În inimă-mi Credinţa necontenită cântă:
Ce poate face-o toamnă cu-atâtea primăveri?!!