Cu sufletul vioară

Ai agăţat pământul pe nimic
Luminii i-ai cusut aripi de soare,
Un Cosmos mare şi un Cosmos mic
Sunt mărturia-nţelepciunii Tale.

Atom, nucleu, quasari şi lumi de vis
Îţi poartă-atotpotenta semnătură.
De la Adam la mine blând ai scris
De viaţă dătătoare-n noi, Scriptura.

În galaxii ce-ascund minuni adânci
O stea e fiecare-o pirozea.
Oceane, munţi, izvoare, aer, stânci,
Tu peste toate-ai pus mantaua Ta.

Ai zugrăvit tablouri uimitoare,
Culori ascunse-n golul infinit,
Dumnezeieşti esenţe în ulcioare
Şi-n amfore din lut înmărmurit.

Ai ridicat pe gând nemărginirea
Făcându-i din pustietăţi ostreţe
Şi-ai îngrădit în mărginit gândirea
Să nu pătrundă-n Paradis în zdrenţe.

Dar cel mai mult pe om l-ai ridicat
Să poarte trâmbiţa glorificării
Şi când căzu, murdar şi blestemat
Tot Tu i-ai dat inelul împăcării.

Deopotrivă pâinea şi izvorul
Sunt diamantele gândirii Tale,
În glas genetic toate cântă-n corul
Chenozei rugăciunii triumfale.

Şi toate le-ai supus Căpeteniei
Ce va zdrobi împărăţia morţii
Din ea gustând, din pântecul Mariei
Ca plod, ca Uns, ca urzitor al sorţii.

În El ai pus sămânţa-nveşnicirii
În moartea Lui păcatul meu l-ai pus
Şi ca să dai un nume sfânt iubirii
Tu, simplu, L-ai numit: ISUS.

Şi tot ce mişcă-n ţară, râul, ramul,
Cum spune versul eminescian
De-a pururi înhămate sunt în hamul
Urcândei simbioze în mărgean...

Dar au ieşit juncanii necredinţei
Să-ţi calce măreţia sub picior
Şi după ei arcaşii suferinţei
Au tras în Fiul cu săgeata lor.

Că-i plină lumea de Caini şi Iude
Irozi, Cezari, mai sunt încă şi azi
Cu inimi moarte, conştiinţe nude,
Înscăunaţi ai raţiunii barzi!

Cotloanele istoriei, cârpite,
Le-au scotocit, Tu loc să nu găseşti!
Şi-au ridicat statui pipernicite
Cu zei, mitologie şi poveşti!

Te vor putea vreodată înţelepţii
Asemui cu terafimii lor?
C-un Prometeu al unei seci concepţii
Clonat ca mielul în laborator?

Sau vor putea moderni magicieni
A-ţi imita splendoarea în vreun chip?
Sau poate-ai vremii orbi nimrodieni
S-or ridica la ceruri din nisip?

Descoperi-vor marii alchimişti
Formula adevărului divin?
Reţeta bucuriei celor trişti
Şi-a frumuseţii stoarse din suspin?

Vor reuşi tâlharii gagarini
Pândindu-Te la rece colţ de stea
Să-Ți smulgă diadema de lumini
Cum vrut-au a fura credinţa mea?

O, nu! Căci Tu eşti Dumnezeu!
Spui un cuvânt, un sunet cât de mic
Şi din nimic, pe fir de alizeu,
Ţeşi borangicul vieţii într-un spic.

Şi în acelaşi grai, la fel rostit,
Ca mărăcinii răsturnaţi pe drum
Răstorni până şi munţii de granit
Zvârlind împotrivirile în scrum.

Când omul mic se vede singur falnic
Tu îl smereşti, dar milă ai de el!
Răbdarea Ta e un izvor şăgalnic
Şi toate le îngădui, ca un miel.

Ci eu, pe buze cântec plămădind,
La crucea dăruirii mă opresc.
Mă plec, Părinte, rugă să aprind
Şi spun smerit atât: Îţi mulţumesc!

Îţi mulţumesc cu sufletul vioară,
Îţi mulţumesc de mii şi mii de ori
Că-s scris în Cartea Vieţii, bunăoară.
Îţi mulţumesc din zori şi până-n zori.


Nov. 20, 2007